• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

IX

Nu cunoşteau locul. Umblau aşa pe uliţa cea mare a satului, înălţând nasurile când spre dreapta, când spre stânga. Veneau asupra lor aripi cenuşii şi-i băteau peste ochi. Deodată vârtejul trecu şi luci soarele. Deasupra se făcu albastru. Înainte, ca şi cum li s-ar fi deschis o altă lume, uliţa cotea scurt, şi, pe un tăpşan, o adunare strânsă de oameni se frământa. Cei de la spate voiau să treacă peste cei dintâi. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. Adunarea se desfăcu, lăsând loc de trecere unui om mititel, negricios, cu capul mare. Părea să fie o persoană a stăpânirii. Purta căciulă ţuguiată de astrahan şi blană cu guler de vidră. Înălţând nasul, privi după vârtejul de ninsoare, care fugea către apus.

Alţi oameni veneau pe alt drum, spre aceeaşi răscruce. Doi jandarmi, cu puştile pe umăr umblau ceva mai înainte, împingând de umere pe doi pantalonari cam jerpeliţi. Purtau paltoane cu mânecile prea scurte. Nu păreau jigniţi de poziţia umilitoare în care se aflau.

Persoana cu căciula ţuguiată de astrahan şi cu guler de vidră luă o înfăţişare încruntată. Se opri şi lăsă pe jandarmi să-i aducă oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tăpşan. Jandamiii se opriră ceva mai jos.

Vântul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc şi vesel. Nimene dintre cei de faţă nu se mira de vârtej. Toţi, ca şi Vitoria şi ca şi Gheorghiţă, se mirau de cei doi străini.

— Ce-or fi făptuit? întrebă femeia cu grijă pe unul dintre munteni.

— Nu ştiu; are să-i judece şi avem să vedem.

— Dar cine-i boierul acesta mititel şi ţanţoş?

— Om mare. Domnu subprefect.

— Îl văd c-o adunare după dânsul.

— Este; a hotărât adunare acasă la primarele, ca să spuie oamenilor porunci de la stăpânire. Are să fie alegere de deputat la Piatra.

Vitoria nu ştia de acestea. O interesau şi mai mult cei doi jerpeliţi. Sprijinindu-se de şa, se ridică în vârful degetelor, ca să vadă mai bine.

Domnul subprefect întrebă supărat. Vorbea tare şi repezit:

— Ce-i cu indivizii aceştia?

Unul din jandarmi lămuri. I-a u găsit la crâşmă, între oameni, c-o jucărie: o muşama cu culori şi numere. O întind pe masă şi îndeamnă pe săteni să puie parale şi să zvârlă zaruri. Dacă se potrivesc numerele, plătesc; dacă nu se potrivesc numerele, pun mâna pe paralele oamenilor şi le vâră în buzunar.

— Aha! De-aceştia îmi sunteţi voi? se holbă la ei domnu subprefect.

— Domnub subprefect, se apără unul din ei cu grăbire, dând din mâni. Era cel mai nalt. Celălalt îl privea mai de jos, cu umilinţă. Domnule subprefect, vă rog să binevoiţi a mă asculta, ca să vedeţi că în toată în lumea chestia aceasta nu este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. Eu vă cunosc pe dumneavoastră, domnule subprefect. Dumneavoastră sunteţi domnul subprefect Anastase Balmez. Vă ştiu om just. Veţi conveni că putem câştiga, dar putem şi pierde. Într-adevăr, câteodată pierdem, cum s-a întâmplat la Hangu. E o afacere ca oricare alta.

— Cum? Aţi fost şi la Hangu? se miră subţire domnu subprefect Balmez, împungând în sus cu căciula. Eu adun oamenii pentru interesele lor, şi voi veniţi pe de laturi şi-i înşelaţi cu minciunile voastre?

— Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta? Noi nu înşelăm pe nimeni. Avem de-a face cu oameni în toată firea. Le explicăm ce este şi nu le pretindem numaidecât să ponteze. Unora le place şi pontează. Putem noi să-i împiedicăm?

— Las' că vă ştiu eu. Ia să-mi spuneţi întăi cum e jucăria aceea a voastră.

— E cu zaruri, domnule subprefect, şi cu numere câştigătoare. Un om, care are plăcere, pontează un leu. Dacă câştigă, îi plătesc şapte.

— Într-adevăr, afacere bună. Ia să ridice în sus mâna cei care au câştigat. Văd că nu ridică nimeni mâna. Acuma vă rog să binevoiţi, cum spune negustorul acesta, să ridicaţi mâna cei care aţi păgubit. Aşa de mulţi păgubaşi? După cât văd, aţi păgubit toţi.

Oamenii râdeau, agitând braţele. Pentru paralele lor pierdute, aveau cel puţin petrecere. Persoana stăpânirii luă o înfăţişate mai severă.

— Să faceţi bine dumneavoastră, cinstiţilor negustori de parale, să-mi arătaţi actele. Cine sunteţi? De unde sunteţi?

Unul dintre jandarmi raportă respectuos:

— Trăiţi, domnule subprefect, i-am cercetat în privinţa asta. N-au nici un act.

— Suntem de la Galaţi. Pe mine mă cheamă Spiru Gheorghiu. Pe tovarăşul meu Iancu Neculau.

— A, sunteţi de la Galaţi. Atunci cunoaşteţi pe munteni, din port, când coboară la dumneavoastră cu plutele. Vi s-a făcut dor de ei şi aţi venit să-i căutaţi aici. Să-mi arătaţi autorizaţia pentru jocuri de noroc.

— N-avem.

— Atunci, răcni subprefectul crescând dintr-o dată, să mi-i duceţi din post în post până la reşedinţă. Dar mai întăi să lepădaţi aicea banii pe caie i-aţi sfeterisit de la oameni. Îi puneţi cu proces-verbal în mâna primarului.

— Ce să facă cu ei primarele? întrebă cineva.

— Să-i împartă la păgubaşi.

— D-apoi se mai ştie care a păgubit şi cât a păgubit?

Oamenii iar porniră veselie. Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce şi ea; să puie unu şi să câştige şapte. Vedea ea bine că şi lui Gheorghiţă îi părea rău că-i duc aşa între puşti pe cei doi de la Galaţi.

Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărţeau în tabere. Unii îi cereau pentru o bute de vin, alţii pentru sfânta biserică. Subprefectul ieşi în drum, asupra Vitoriei şi a lui Gheorghiţă. Deşi era un bărbat nu tocmai mare, munteanca se sfii de căutătura lui. Uitase chiar să i se ferească din drum.

— Dar cu dumneavoastră ce-i? o întrebă pe dânsa.

— Nici eu n-am hârtii, răspunse ea cu îndoială.

— Ce hârtii? Ce hârtii? N-avem nevoie de nici o hârtie. Nu văd eu că eşti o nevastă de oier de pe Tarcău?

— Adevărat este, răspunse Vitoria zâmbind.

— Şi flăcăul ista ţi-i fecior?

— Mi-i fecior.

— Nu sta; încalică şi du-te acasă, că te-aşteaptă bărbatul.

— Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna.

— Foarte bine. Te-ai fi ducând după datorii pe marfă. Vine primăvara şi aveţi nevoie de bani. Du-te sănătoasă.

Munteanca socoti că trebuie să deie o lămurite.

— Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan.

Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoştea Nici dintre oamenii buluciţi care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscând pe Nechifor. Deci era departe şi se simţi străină. Cel puţin avea un folos: părerea bărbătuşului aceluia, că s-ar fi ducând după bani. Asta-i bine s-o spuie tuturora de-acum înainte; ca să nu se ademenească cineva dintre oamenii răi, bănuind altfel.

— Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici şi le pătrunzi toate.

— Apoi eu de-o viaţă trăiesc între munteni, mărturisi cu plăcere Anastase Balmez. Îi cunosc cum îmi cunosc nevasta.

Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe sub mustaţă. După ce trecu el, fudul, auzi şoape şi râse şi ea.

— Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoaşte chiar aşa de bine.

De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, ţesând fulgi mari şi moi. Oamenii se risipiră chiuind. Vitoria nimeri cu caii sub cel întăi adăpost, o şandrama afumată, aşteptând să treacă ş-acest val. Dar de data asta valul nu trecea. Soarele păreacă lunecase pe alt tărâm. Bătea ninsoarea, într-un fel de amurg cenuşiu.

— Credeam c-om putea merge bine înainte, zise Gheorghiţă. Acu trebuie să căutăm gazdă.

— Om căuta ş-om găsi, vorbi cu linişte femeia. Eu tot am nădejde să văd lumina. Nu ştii că Dochia îşi scutură cojoacele şi după aceea le întinde la soare?

— Care Dochie? întrebă un glas răstit.

Un om în cojoc lung, cu miţele atârnând, intră din viscol la adăpost. Cu mâni negre şi ciolănoase îşi smulse din cap căciula ş-o scutură de apă. Era un bătrân cărunt, cu sprâncenele aspre. Pufnea pe nas. Femeia îl cunoscu numaidecât că-i băut.

— Care Dochie? se supără el iarăşi lăsându-se puţin din mijloc ş-apoi tresărind în sus

— Baba Dochia.. rânji Gheorghiţă.

— Care babă Dochia? Cea de pe munte, ori cea din casă?

Vitoria se amestecă:

— Să nu te superi, moşule. Noi pe baba dumitale n-am văzut-o, nici n-ocunoaştem.

— Dochia o cheamă.

— Să fie sănătoasă.

— Să fie. Dar voi ce căutaţi aici? Aţi intrat aşa cu caii; nu vă pasă. Ce fel de vorbă? Nici nu mă întrebaţi pe mine, nici nu strigaţi la babă să iasă.

— Nu te supăra. Ne-om duce. Suntem oameni străini.

— E-he! Nu merge aşa, femeie. Vii de la Tarcău şi te duci la Dorna şi nici măcar nu ţi-s caii în bună rânduială. Ba mă supăr. Trebuia să baţi la uşă şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai şi să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâine uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar; iar potcoavele nu le pot bate decât mâni dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică. Am fost la biserică; pe urmă am făcut oleacă de popas la crâşmă. Unde-i baba? Măi babă Dochie!

Începu a bace în uşă.

— Dacă-s supărat, îs supărat, ce-mi puteţi face?

Ieşi baba Dochia în prag, cu catrinţă şi cu cămaşă înflorită.

— De ce baţi în uşă moşnege?

— Ca să deschizi.

— D-apoi îi închisă uşa asta vreodată? împinge şi intră. Văd c-aduci lume străină.

— Aduc. Poate-ţi pare rău?

— De ce să-mi pară rău? îi poftesc cu dragă inimă să poposească la noi.

— Mâni dimineaţă am să le bat potcoave la cai.

— Le-i bate, da'acuma vâră oamenii înăuntru. Nu-i mai ţine afară. Împinge poarta şi du caii în grajd. Până ce le-i aduce tărhatul în casă, eu am şi pus de mămăligă.

— Aşa am să fac; dar să ştii că-s supărat.

Vitoria îi făcu faţă cu glas plăcut.

— Moşule, cum te cheamă?

— Pricop.

— Moş Pricop, oricât de supărat vei fi fiind, eu tot am să-ţi spun că baba dumitale a fost frumoasă femeie în tinereţele ei.

— Adevărat, frumoasă; dar a făcut multe răutăţi. De-aceea-s supărat eu ş-acuma şi nu mi-a mai trecut. Să nu cumva să îndrăzniţi să spuneţi altfel decât cum vreau eu. Să staţi, să mâncaţi şi să beţi cu mine şi cu baba. Mâni dimineaţă vă potcovesc caii.

De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cât îşi aşezau buclucurile în casă, în preajma focului din hoarnă, să-l întrebe anume lucru pe fierar?

Îşi lepădase cojocul şi-i silise să se desparte şi ei de straiele groase. îi aşezase pe scăunaşe în preajma focului şi le turna rachiu în păhărele verzi.

— Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului?

— Ba am potcovit.

— Nu s-a oprii cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru ţintat în frunte?

— Ba s-a oprit.

— Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?

— Îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, şi era încălţat cu botfori.

— Acela moş Pricop, a fost soţul meu.

— Hm! făcu moş Pricop; dacă-i soţul dumitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopţii. Eu aş fi avut plăcere să cinstesc cu dânsul ca şi cu dumneavoastră. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au necazuri şi-i bine să le stai înainte cu pahar dulce şi vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi. S-adus şi într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să nu-i fie urât.

— El a fost într-adevăr, şopti munteanca, şi lepădă o picătură din păhăruţ înainte de a bea rachiul.