• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

V

Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă veni de la apa Jijiei, unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrân, Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toţi anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din răvaşul alcătuit de părintele Dănilă.

Vitoria îl primi cu mare bucurie şi-l sărută pe amândoi obrajii; după aceea trecu în altă odaie şi se încuie pe dinlăuntru, ca să poală plânge singură. Îndată însă îşi aduse aminite că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit şi mai ales flămând. Veni iar cătră el, cu pită proaspătă şi cu un hârzob  de păstrăvi afumaţi. Trimise pe Mitrea la domnu Iordan crâşmaru, s-aducă oleacă de rachiu de cel bun, şi-iceru lui Gheorghiţă să-i spuie toate.

— Să intri pe dindos! îi strigă ea din urmă argatului.

Se întoarse pe marginea laviţei şi se pregăti s-asculte.

Gheorghiţă era flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, vorbind, să-şi desfacă bondiţa înflorită şi să-şi cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara. Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuţei; Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gata să sară de câte ori trebuia ceva. Afară se vedea pădurea uşor ninsă, sub un cer albastru şi însorit de moină.

— Acolo-s toate bune?

— Toate. Am găsii stuh nalt şi voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. Am săpat bordeie. Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lunea. Acolo încă nu-i iarnă şi oile mai găsesc verdeaţă în bahnă. Dintre stăpâna locului unii făceau gură, da' Alexa baciul a ştiut ce să le răspundă, căci el e om purtat şi se găseşte a cincizeci şi cincea oară la Jijia şi la Prut. Pe urmă am numărat oile şi Alexa baciul le-a însemnat la răbuş. Eu le-am scris în condică la mine. Iar moş Alexa râdea. Zice că de când e el n-a văzut oi scrise în condică.

Fata îndrăzni de pe scăunaşul ei:

— Ce fel de oameni sunt pe-acolo?

— Oameni ca toţi oamenii, râse flăcăul.

— Hore sunt?

— Sunt. Ş-apoi m-am suit în tren ş-am mers, ş-am mers, până la Piatra.

Femeile ştiau ceva nedesluşit despre tren. Nu îndrăzniră să ceară mai multe lămuriri.

Tăcură un răstimp. Stătea între ei o întrebare crâncenă.

Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbuşea şi zise încet, privind spre lumina de-afară:

— Încă n-am primii nici o ştire de la tatu-tău.

Gheorghiţă aşeză domol lingura lângă strachină şi împinse deoparte pâinea coaptă anume pentru el. Se uită şi el pe fereastră. Drumuşorul cotit era pustiu.

— Ce să fie, n-am înţeles, urmă nevasta. M-am sfătuit cu părintele, am plătit slujbe. Mai aştept puţin, să văd hotărârea de sus. Mă gândesc fel şi chip şi am un vis, care-mi mănâncă sănătatea şi mă îmbătrâneşte. Mai stau până ce gătesc de postit cele douăsprezece vineri. Fiind singuri aicea în sat şi fără neamuri, trebuie să te trimit pe tine, ca un bărbat ce eşti, să-l cauţi şi să-l afli.

— M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială. Se poate să i se fi întâmplat ceva.

— Ce să i se întâmple? răspunse aprig nevasta. Să-i fi făcut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aş crede. Acuma am înţeles că demonul acela, dacă-l are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nici o putere, de-o lasă pe dânsa amărâtă, calică şi lipsită de toate. Dacă ar avea putere să-l ştie unde-i, ar avea putere să-l şi întoarcă. N-ar mai fi nevoie, cum mă sfătuieşte ea, să cerce vrăji şi semne asupra mogâldeţelor de ceară, să le împungă ochii şi inima — ca să răspundă împunsătura în ochii şi inima aceleia. Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întâmplat ceva la care mă îngrozesc a gândi. Mai bine să fie ce zice baba, decât ce arată visul meu.

— Ce spune baba Maranda şi de care vrăji e vorba? întrebă fecioraşul şi rămase foarte uimit, cu gura uşor căscată.

— Cum nu ştii, băiete, aşa să nu te ştie năcazurile şi bolile. Grăiesc şi eu ca şi cum aş fi singură. Îmi închipuiesc că ştiu şi alţii. Căci şi ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta. Trebuie să te duci şi să-l cauţi pe tatu-tău, alta nu-i nevoie să ştii.

— M-oi duce, dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum; ca să ştiu ce să fac.

Vitoria îl privi clipind. Îl văzu sfios şi nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă şi durere. Oftă cu năduf şi începu să strângă masa, cu mişcări smuncite. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane mulţămind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieşi în sat ca să întâlnească prietini şi să întrebe veşti despre fetele cu care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până departe de hudiţă, după aceea, lângă vatră, cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în palme, se cufundă în starea ei obişnuită.

În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit.

Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine. Din faţa nădejdii pe care şi-o pusese în singurul bărbat al casei, înţelegea că trebuie să deie înapoi. Asta era o mare mâhnire. Poate se aştepta la dânsa. Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze. Fiinţa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numeşte o problemă — cuvânt şi noţiune cu desăvârşire necunoscute unei muntence.

Timpul stătu. Îl însemna totuşi cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă i-au fost pentru întăia oară străine şi depărtate. Urările de Anul Nou, capra şi căluţul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de cătră sine.

Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale sfinţilor stăruiseră; aşa încât se cuvenea ca şi copiii să-şi aibă partea lor. Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră.

În ziua de Bobotează, când părintele Daniil Milieş a binecuvântat fântânile şi izvoarele, şi toate apele, pădurea de pe Măgura era îmbrăcată în promoroacă. Cerul se boltea verde, râpile erau pline de troiene, drumurile la Bistriţa erau închise. Era însă într-a şaptea vinere de post şi Vitoria hotărâse, în singurătăţile ei, un drum la Piatra şi la mănăstirea Bistriţa.

— Oamenii spun că promoroaca în ziua de Bobotează arată an îmbelşugat... îi zise Gheorghiţă, pe când se întorceau de la biserică.

— Aşa se spune, îi răspunse maică-sa; dar să ştii că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belşug.

Ochii flăcăuaşului se întristară. În iarna aceea toate petrecerile îi erau înveninate.

— Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ş-un sac de orz pentru cai. Mâni dimineaţă ne ducem la Piatra.

— D-apoi om putea răzbi, mămucă?

— Om cerca; cine nu cearcă, nu izbândeşte.

— Şi asta-i adevărat, răspunse el mâhnit în sine; căci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi.

— La joc s-aduce soră-ta, zise munteanca, privindu-l cu coada ochiului. A spune ea mândrelor vorbe bune şi noi ne-om duce la datoria noastră.

„Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului...” cugetă cu mare uimire Gheorghiţă.

Cum ajunse acasă, se duse încruntat la căsuţa vitelor şi alese la o parte doi căluţi pagi, care se împărecheau bine la umblet şi erau cei mai buni la ham. Le dădu orz într-un căuş şi le descurcă de scai coamele şi cozile. Apoi izbi într-o parte cu piciorul sania cu oplene  ş-o împinse la gura podului cu fân. Pregăti toate singur, fără Mitrea, ca să-şi ieie de-o grijă, şi se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire în munte cât a fost copil. Pârăul cu buboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sara, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân, în care pluteau vara şi copilăria. Cum se risipeşte mireasma în ger, aşa s-au dus toate. Acuma a intrat la slujbă grea şi la necaz. Se vede că tatu-său Nechifor va fi căzut pe undeva ş-a pierit, ori l-au omorât hoţii. Pentru o tinereţă ca a lui cade grea sarcina gospodăriei. Şi maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică.

Când intră el în casă, Vitoria înălţă fruntea de lângă vatră.

— Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-acu înainte începe a răsări soarele.

„Ce-a fi vrând ea să spuie?” se întrebă el, fără a da răspuns.

— Eu te citesc pe tine, măcar că nu ştiu carte, urmă femeia, înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi bărbat Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.

În glasul maică-sii tremurau lacrimi. Gheorghiţă simţi o uşoară înduioşare; totuşi nu i se putea alcătui în minte nici o vorbă de mângâiere.

A doua zi, sâmbătă, plecară la răsăritul soarelui, înveliţi în cojoace. Vremea era liniştită şi blândă, dar drumul greu, căci pârtiile nu erau bine rupte. Caii luptau cu mare vrednicie; într-o vreme Gheorghiţă lepădă cojocul şi trase de sub fân lopata de lemn, începând bătălia cu troianul. Deodată simţi în el putere şi îndârjire şi nu se opri până ce nu-l birui, ca pe-o fiinţă. Privi spre maică-sa; o văzu zâmbind şi înţelese că i-a dat răspunsul pe care nu-l putea gângăvi în ajun. „Femeile-s viclene, cugetă el apucând iar hăţurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbaţii îs mai proşti; însă mai tari de vârtute.”

Asta tot maică-sa o spusese cândva.

Abia către amiază ajunseră la apa Bistriţei. Trecură pe pod de gheaţă şi găsiră cale lucie spre târg. Abătură spre stânga, la mănăstire, şi poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini şi cântări. Toţi monahii erau în strane, cu camilafcele  aplecate, şi slujea părintele arhimandrit Visarion stareţul.

Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. Munteanca îşi lepădă cojocul lângă uşa de intrare şi înaintă sprintenă, numai în sumăieş, păşind moale pe covor cu opincile. În faţa iconostasului se opri şi salută pe sfinţi cu mare înfrângere, aplecându-se adânc, cu mâna dreaptă până la pământ. Făcându-şi cruci repetate, îşi murmura gândul care o ardea. Trecu la sfeşnice şi aşeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învelite în năframă. Cu năframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare şi mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-şi spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintr-o dată prin fum de lumânări şi munteanca îngenunche şi-i sărută mâna. Stând umilită şi cu fruntea plecată, îi dărui năframa, c-un ban de argint legat într-un colţ, şi-i spuse în şoaptă taina ei. Îi spuse şi visul; şi ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată fiinţa, ca o jertfă rănită, şi lăsă să cadă pe năframă lacrimi. După aceea se ridică fără să vadă pe nimeni şi trecu în uşa din stânga a altarului, aşteptând umilită, cu mânile încrucişate sub sâni şi cu fruntea înclinată.

Auzi un glas blând. Simţi că-i chemată. Deschise privirea spre altar şi văzu pe preasfinţitul Visarion. Îndată îngenunche şi-i sărută poala straiului. El îşi puse mâna pe creştetul ei. Era un ieromonah bătrân şi uscat, cu barbă albă.

— Părinte, am venit pentru întrebare şi sfat... şopti ea

— Te-ai închinai sfintei Ana?

— M-am închinat.

— Aşteaptă... îi hotărâ părintele arhimandrit.

Ea rămase în neclintirea ei, aşteptând.

După sfârşitul sfintei slujbe, monahul îi porunci să vină după dânsul. Sui treptele la stăreţie, şi mai aşteptă o vreme într-o odaie naltă, cu canapele, mese şi alese podoabe. „Un părinte stareţ e ca ş-un boier mare...” încuviinţă ea, fără a îndrăzni să se aşeze.

Veni preasfinţitul Visarion. O întrebă de unde-i. Îşi aducea aminte că a mai văzut-o la sfânta mănăstire cu soţul ei.

— Da, sfinţite părinte; atuncea am venit cu bărbatu-meu pentru o bolişte care dăduse în oile noastre la câmp. Şi sfânta Ana ne-a izbăvit. Acuma, sfinţite părinte, am venit pentru soţul meu, care s-a prăpădit. S-a dus după o cumpărătură de oi. A plecat pe la Sâmedru, şi nu s-a mai întors.

Povesti părintelui Visarion toate, cu vorbe cam multe. Bătrânul o asculta, dând încet din cap. Era trudit; îi era somn; însă o asculta cu bunăvoinţă.

— Ai dai de veste la stăpânire?

— Care stăpânire? La noi nu este nici primar, nici jandar. M-am plâns numai părintelui Dănilă. Ş-acuma am venit şi m-am jăluit sfintei Ana.

— Bine-ai făcut, nevastă. S-aşteptăm. Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul împărăţiei celei mari. Iar în acelaşi timp dumneata du-te la stăpânirea pământească în Piatra. Du-te la poliţai şi la prefect şi spune-le întâmplarea ca să facă cercetări.

— Înţeleg, răspunse Vitoria; m-oi duce şi la dânşii, dar nădejdea mea cea mare e în altă parte.