Din trecutul nostru

Mircea pregătind astfel calea către o înţelegere mai largă a neamurilor creştine împotriva turcilor.

„Pentru socotelile dintre noi, zicea el, vom avea destulă vreme să ne răfuim; acum însă trebuie să ne strângem laolaltă, ca nu cumva marele duşman a Crucii să-şi afle cheia unei biruinţi uşoare în însăşi dezbinarea noastră“.

În anul 1394, Baiazad, nemaiavând nimic de temut îndărătul lui, păşeşte spre ţara lui Mircea. Semnalul îl dau cetele jefuitorilor, care spulberă şi cenuşa din vatră pe unde trec.

Dar Mircea nu se lasă înfricoşat de vestitorii aceştia ai marelui vifor, ci repede trece Dunărea şi dă şi el un iuruş prin oraşele turceşti, de unde se întoarce în ţară încărcat de prăzi şi de captivi.

Şi iată că şi Baiazid cu greimea lui, îl calcă din urmă. Îl trage Mircea tot mai înlăuntrul ţării, amăgindu-I mărginile cu hărţuieli uşoare până ce-l potriveşte în nişte locuri mlăştinoase şi viclene în preajma Craiovei. Acolo, sub poalele pădurii de la Rovine, în dimineaţa zilei de 10 octombrie s-a pornit în strigăte de buciume bătălia aceea grozavă, în care astfel ştiuse iscusitul voievod să-şi rânduiască cetele de arcaşi, încât oastea lui Baiazid Fulgerul ori încotro se întorcea primea în faţă ploaia de săgeţi, ce tot mai înteţit curgeau, şi nu se ştia de unde izvorăsc.

Uluiţi de spaimă şi de vălmăşag, turcii, zorind să iasă mai iute în limpeziş, se striveau, se ucideau între ei, lovind orbeşte, să-şi facă loc, să-şi taie drumul de fugă. De lupta asta scrie, în cronica lui, călugărul Moxa:

„De   aici se ridică Baiazid cu turcii asupra românilor. Deci se lovi cu Mircea voievodul şi fu război mare, că se întunecă de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor. Şi multă oaste pierdu Baiazid, şi paşii pieriră cu toţii. — Atunci pieri Constantin Draguşevici şi Marco Krajevici. Se vărsă sânge mult de erau văile înroşite. Deci se sperie Baiazid şi fugi de trecu Dunărea şi puse iscoditori pe la toate vadurile“.

"Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde, mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă.

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn,

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt.

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni

Vâjiind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie,

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar strigă-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsa-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie:

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă,

Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă,

Şi lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul,

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine calcă totul în picioare.

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi,

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată,

Acea grindin’ oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română."

Eminescu

Se aşteptă, se vede, la o năvălire din partea românilor.

Lucrul însă nu era cu putinţă. Mircea pierduse şi el oaste multă şi n-avea de unde să şi-o împrospăteze numaidecât; apoi ştia el bine că de aci încolo au a-l înteţi valurile cele mari.

Încărcat de glorie şi de griji, se retrase la Argeş. Cum ar fi mai schimbat el cununa acelei biruinţi pe-o rămurică de măslin! Dar pacea de care-avea atâta nevoie n-o găsea nici între ai lui.

O parte din boierii argeşeni erau nemulţumiţi că strămutase scaunul domnesc la Târgovişte şi când Mircea trecu în Ardeal pentru a pune la cale apărarea cea de temei a ţării, în lipsă-i, Vlad, unul dintre fiii lui chiar, cu sprijinul nemulţumiţilor acelora, ia ţara în stăpânire, şi face fapte de domn nemernic: linguşeşete pe craiul Poloniei, şi se-nchină sultanului, târând cu el în această umilinţă mândria ţării cea cu atâta jertfă păzită până atunci.

Sub această nenoricită domnie de furat, turcii pustiesc în toată voia pământul ce aburea încă de sângele lor, se fac stăpâni pe Nicopolea cea mică — (Turnu-Măgurele) şi înscriu pentru întâia oară în cartea măririi lor „peşcheşul“ ţării Româneşti — un dar de trei mii de galbeni pe an.

Ce face în vremea asta domnul cel adevărat? La biruinţa dobândită cu sabia adauga o tot aşa de însemnată biruinţă politică, datorită înţelepciunii lui:

El face pe regele ungurilor să înţeleagă în sfârşit că înaintea puhoiului musulman, românii sunt un stăvilar ce, pentru binele creştinătăţii, trebuie întărit iar nu surpat.

Şi-n ziua de 7 martie 1395 Mircea încheie cu Sigismund la Braşov următoarea învoială:

De câte ori va merge regele însuşi să se bată cu turcii, să meargă şi Mircea; iar când regele va trimite numai oastea, tot numai oastea s-o trimită şi Mircea, şi la trecerea gloatelor ungureşti prin ţara Românească, să li se dea cele pentru îndestulare, însă cu plată.

Şi iată că şi pleacă domnii amândoi cu oaste împotriva turcilor. Ei se lasă de vale până la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici împresurând cetatea Nicopolea cea mică o smulg din mâinile musulmanilor. Pământul ţării se curăţă de duşmani şi sceptrul domniei intră iar în mâna cea vrednică a lui Mircea.

Dar Sigismund e nevoit să se întoarcă, chemat grabnic de boala soţiei sale Maria, care, fiică a regelui Ludovic cel Mare, îi adusese ca zestre tronul Ungariei. Pe drum în dreptul Posadei, cum trecea pe valea îngustă a Prahovei, deodată se pomeneşte sub o grindină de săgeţi şi de bolovani: Vlad se răzbuna astfel de ceea ce, în judecata lui pătimaşă, i se înfăţişase ca o nedreptate.

Era pe la mijlocul iernii. Soţia lui Sigismund murise. Mircea dregea pe unde stricase Vlad. Frigul şi pacea lungilor nopţi păreau a mai fi aţipit învrăjbirile, când deodată un strigăt de groază răsună în toată lumea creştină:

Împăratul Bizanţului Manoil al II-lea, împresurat în mândra lui capitală, cere ajutorul Europei.

Şi vremea cruciatelor se reîntoarce. O suflare de tinereţe, un dor de vitejie şi de jertfă înflăcărează iarăşi inimile creştinilor. Şi iată că de pretutindeni, din Italia, din Franţa, din Germania, din depărtata Anglie, mii şi mii de cavaleri, în zale strălucitoare, pornesc spre sfânta capitală a Răsăritului.

La Buda se întâlnesc cu toţii şi, pe la sfârşitul lui august, sub povaţa regelui Sigismund, ajung la hotarul Olteniei, unde-I întâmpină voievodul Mircea cu oastea lui pregătită.

Trec Dunărea, cu uşurinţă, iau Vidinul, apoi Rahova, şi-n ziua de 12 septembrie, 70.000 de creştini roiesc sub zidurile Nicopolii. Cetatea asta însă e bine apărată şi toate silinţele lor de-a o supune rămân zadarnice, iar peste două săptămâni se pomenesc cu vestea că Baiazid, aflând de sosirea lor, iute şi-a ridicat oastea din faţa Constantinopolului şi vine să le-aţie calea.

Şi-n adevăr, în dimineaţa zilei de 28 septembrie (1396) Baiazid e lângă Nicopol gata de luptă. În tabăra creştină e fierbere mare: Sigismund şi toţi cei care cunosc felul de luptă al turcilor sunt de părere ca întâiul atac să-l dea Mircea cu arcaşii lui încercaţi. — Dacă sfatul acesta ar fi fost ascultat, poate că alta ar fi fost soarta vremurilor următoare. Dar deşertăciunea omenească se amestecă adesea în jocul celor mai inseminate şi mai hotărâtoare întâmplări.

Mândrii cavaleri francezi, siguri de izbândă, ţin morţiş, o, în adevăr morţiş! să li se lese lor întreagă, cinstea celui dintâi pas spre biruinţă. Şi nerăbdători, cum zăresc înaintea lor o ceată de călăreţi turci, se repăd nebuneşte, se amăgesc de fuga vicleană a duşmanului, şi, înfierbântaţi de-acea beţie a mulţimii care împiedică pe cei mai cuminţi oameni să mai judece, după ce sparg întâile rânduri, descalecă de pe cai şi, cu săbiile în mână, dau busna în gloatele turceşti.

Baiazid, care-i pândeşte ca un vânător, trage deodată zid de spahii în jurul lor — se face o învălmăşeală cumplită, bravii francezi cad stropşiţi de mulţime, doborâţi de lovituri ce curg înteţite din toate părţile.

Nu mai e luptă, căci ei, bieţii, nu se mai pot apăra — e o crudă, o înfiorătoare jertfă de oameni.

În deşert Sigismund mai umblă să însufleţească oastea aproape biruită de spaimă, în deşert inimosul Mircea în fruntea aripei drepte cearcă să ţie în loc duiumul năvălitor al spahiilor, — de partea cealaltă croaţii părăsesc lupta; moartea şi spaima fac goluri mari în rândurile creştine, orice împotrivire e zadarnică şi fuga, fuga cea oarbă şi înfricoşată rămâne singura mântuire a biruiţilor.

Pe mulţi îi scapă Mircea trecându-i la noi. Pe Sigismund îl smulge din faţa morţii Comitele de Zollern, unul din marii întemeietori ai casei de Hohenzollern.

În ziua aceea au pierit numai în luptă 20.000 de creştini; numărul celor care, în năpustirea fugii, se vor fi înecat în Dunăre, nu se mai ştie. Dar şi turcii au căzut mulţi. A doua zi Baiazid, văzând câtă oaste a pierdut, de mânie puse pe gealaţi să taie dinaintea lui pe cei trei mii de creştini prinşi în război.

Mircea ştie bine ce urmări va avea pentru el înfrângerea aceasta. Deci, cum se întoarce-n ţară, întăreşte străjile pe la vaduri, trimite pe femei şi pe copii în adăposturile munţilor, iar el se găteşte de luptă.

Şi iată că şi vine Baiazid Fulgerul cu oaste multă să-l răpuie. Dar şi de data asta Mircea îl atrage pe valea Ialomiţei, în nişte locuri prietene celor puţini, şi lupta se petrece întocmai ca la Rovine. De bătălia asta vorbeşte cronica anonimă a Ţării Româneşti când zice:

„Mircea-Vodă Bătrânul a avut mare război cu Baiazid-Bei de la Nicopoli. Făcutu-s-au acest război pe apa Ialomiţei, biruit-au Mircea-Vodă pe turci, şi fără număr au pierit, trecând Baiazid-Bei Dunărea fără vad“.

Cu câtă durere se plânge unul din povestitorii noştri de mai încoace că românii n-au stat să însemne la vreme luptele şi biruinţele lor!

„Şi multe lucruri vrednice de auzit, încheie Constantin Căpitanul, înşirând isprăvile lui Mircea, dar ai noştri nimic n-au scris fără numai ce aflăm de la străini“.

La 1400 Mircea se repede în Moldova, în biata Moldovă ce se zbătea în mrejele Poloniei, prinde pe nevrednicul Iuga, şi aşează domn în locul lui, pentru mântuirea ţării pe Alexandru cel Bun.

Ca toţi marii noştri voievozi, Mircea îşi întinde vederea şi grija dincolo de hotarele ţării lui, şi dincolo de hotarele vremii lui. Astfel îl vedem mereu cu privirea aţintită la mişcările vecinilor săi, şi mai ales la cele ce se petrec în Răsărit.  Poate că nimeni n-a înţeles ca Mircea cât de mare-i primejdia care vine de-acolo, şi nimeni n-a stat mai neadormit în faţa ei.

Trufaşul Baiazid se pregătea să s-arunce asupra Europei apusene, când viforul năvălirii mongole îl cheamă în Asia. Acolo, la Angora, biruit în bătălia de la 12 iulie 1402, cade în mâinile lui Timur, hanul tătarilor, care-l duce, ca pe-o fiară, închis într-o colivie de fier, să-l arate cât e de mic şi de slab celor ce credeau că Baiazid Ilderim e mai presus de orice putere omenească.

Rămân de la ei trei feciori în vaza istoriei: Suleiman ia partea de împărăţie din Europa, Mohamed pe cea din Asia; al treilea fiu Muza, prins odată cu tatăl său, scapă peste un an, la moartea acestuia.

Suleiman se-nchină lui Timur, pe Manoil al Bizanţului îl iartă de bir, iar de unguri nu se teme, căci îi ştie slăbiţi pentru certurile din jurul tronului. Singur Mircea îl nelinişteşte şi cu el face pace.

 „În urmă, zice cronicarul bizantin, ei au încheiat un pact prin care Mircea a promis să dea tribut şi au tocmit pace.Şi el, Mircea, a primit multă ţară în partea Bulgariei şi Serbiei“.

Dar în toamna anului 1404, iscându-se în Asia război între Suleiman şi Mohamed, se scoală şi Muza, cel rămas pe dinafară, şi viind la Mircea, ca la un domn puternic ce era, îl roagă să-l ajute a lua împărăţia lui Suleiman. Mircea îi dă oaste sub povaţa nepotului său Dan. Serbii se dau şi ei de partea lui Muza.

Aproape de Constantinopol însă domnul serbilor îl părăseşte şi trece cu oastea la turci. Muza e învins. El se întoarce la Mircea, singurul lui sprijin şi prieten credincios, şi-n anul 1410 se ridică iar, cu oaste nouă. De data asta Suleiman e biruit, prins şi ucis.

Muza îşi vede, în sfârşit, visul cu ochii; dar întocmai ca un vis trece toată mărirea aceasta, prin sânge dobândită. În anul 1413 vine Mohamed din Asia, şi ajutat de bizantini, ucide pe Muza, se aşează la Adrianopol şi pune temei trainic puterii musulmane în Europa.

Mircea îşi vede ţara prădată şi, ne mai avându-şi oastea întreagă, e silit să reînnoiască legăturile din trecut. Ce n-ar da el să poată rupe aceste legături! Ajută cu oaste până şi pe Mustafa, un zvânturat ce se dă de fiu al lui Baiazid şi cearcă să smulgă puterea din mâinile lui Mohamed; dar şi acesta e prins şi ucis.