• Din trecutul nostru
  • Mircea cel Mare (Bătrân)

  • Stefan cel Mare - fila 1

  • Stefan cel Mare - fila 2

Apoi se face linişte. Din cerul limpede al acestei minunate zile de primăvară, o putere tainică, o credinţă nouă pare că se coboară în inimile tuturor. Lin încep cădelniţele de argint să zornăie; îmbrăcaţi în odăjdii scumpe, preoţii se rânduiesc în cerc, bătrânul Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare, şi glasuri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru ungerea domnului. În lumina acestei măreţe sărbători, tânărul Ştefan pare un Făt-Frumos, şi toate privirile cată la el cu încredere.

Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor.

Prin norodul în freamăt se deschide drum; întâi trece domnul călare, apoi senşiră boierimea, clerul, ostaşii, şi după ei mulţimea toată se mişcă-ncet, se urcă-încet pe drumul ce se îndoaie la deal, spre porţile cetăţii.

Soarele e la nămezi. Din pământul reavăn se ridică mireasma dulce a încolţirii, prin aer trece ca o suflare de putere nouă, de viaţă proaspătă; chemări prelungi de bucium se leagănă pe văi. În pasul stăpânit al calului, tânărul voievod intră în Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde flutură năframe albe, flori i se aruncă-n cale — acum alaiul domnesc de-abia se mai urneşte, strigăte de proslăvire izbucnesc din mii de guri, şi toate clopotele bisericilor vestesc bucuria zilei acesteia.

Sfântă şi hotărâtoare stă în istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia mare a anului 1457, când din mila Celui de Sus se aşează Ştefan, vrednicul nepot al lui Alexandru cel Bun, în scaunul domnesc de la Suceava.

Multe mai sunt de făcut într-o ţară stricată de atâtea stăpâniri vitrege şi pândită de peste hotare de atâţia duşmani lacomi. – în noul gospodar se arată de la început înţeleptul care vede limpede şi departe înaintea lui, cârmaciul iscusit care ştie să-şi potrivească pânzele corăbiei după vânturile ce i se ridică-n cale.

Cu inima lui largă, iubitoare şi fără cămări ascunse, cu firea lui dreaptă, hotărâtă, croită pe fapte mari, şi mai ales cu minunatul lui dar de a înţelege şi rostul vremii şi sufletele oamenilor ce-l înconjoară, uşor îşi atrage dragostea şi deplina încredere a ţării.

El trimite vorbe de pace şi de îmbunare pribegilor înfricoşaţi ce tânjesc încă pe lângă Petru Aron; încet-încet ochii se deschid, sufletele se reculeg şi puterile dezbinate şi risipite ale Moldovei încep iarăşi să se adune laolaltă.

Polonii găzduiesc şi de astă dată pe fostul domn, ameninţând cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, în Prusia, în luptă cu teutonii. Ştefan trimite peste Nistru o ceată de călăreţi să bântuie Pocuţia şi, până să vie craiul, obişnuit a cere şi primi închinarea domnilor moldoveni, o brumă denvoială se încheie între cele două puteri: leşii să nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii să nu mai calce legăturile de supunere, aşezate de înaintaşii cei slabi şi nevolnici ai lui Ştefan.

Văzând că nu mai e nici o nădejde, puţinii boieri ce mai aciurau pe lângă Petru se desfac de el şi se întorc în ţară. Dar ucigaşul lui Bogdan nu-şi poate lua gândul de la domnie. Părăsit de ai lui şi, înţelegând că leşii umblă să se scuture de el, îşi mută cuibul în Ardeal. Ştefan, c-o mână de voinici, se aruncă pe urmele lui şi pustieşte ţinuturile secuieşti, bănuite că dau ocrotire primejdiosului fugar.

Craiul ungurilor Matiaş Corvin e dus departe să mai vâneze o coroană, căci e o vreme de neastâmpăr când regii pământului nu se mai satură de putere, şi, cu ochii pe ţara altora, uită că cea mai bună ispravă ar fi să şi-o îngrădească pe-a lor.

Acum, din partea maghiarilor, ştie domnul Moldovei la ce se poate aştepta şi, ca să n-aibă împotriva-i doi vrăjmaşi deodată, reînnoieşte în primăvara anului 1462 legăturile cu polonii, făgăduind solilor veniţi pentru aceasta la Suceava, că, îndată ce se va înlesni, va căuta să se repadă însuşi la Cameniţa pentru a depune înaintea regelui obişnuitul jurământ de credinţă.

— Dar primejdia temută se ridică din altă parte. Vlad Ţepeş, crâncenul voievod al Munteniei, a tras sabia împotriva marii împărăţii turceşti, şi iată că însuşi puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste îngrozitoare să-l răpuie.

Ştefan nu-i un vânător de primejdii. El nu le stârneşte, nu le caută, şi nici în cale nu le stă, decât atunci când nu-i de abătut pe-alăturea, pentru un om cinstit. Viteaz e şi el, şi dragi i-au fost luptele de când a deschis ochii în lume, dar peste învăpăierile tinereţii s-au aşezat grijile cele mari ale domniei.

Soarta unei ţări, soarta unui neam întreg stă în mâna lui. Răspunderea asta mare şi grea Ştefan o înţelege, cum puţini cârmuitori pe lume au înţeles-o.

Toată domnia lui, toată lunga şi neadormita lui domnie oglindeşte, la fiecare clipă, la fiecare pas, înalta, sfânta grijă a răspunderii acesteia. Iată de ce pe cumintele voievod al Moldovei nu-l vedem alături de Vlad în războiul cu Mohamed. El nu vrea să arunce soarta ţării lui în jocul primejdios al unui domn nesocotit, fie fratele lui, asemenea domn, fie părintele şi binefăcătorul lui. Ştefan în războiul acesta, vede vâlvătăile unui foc năprasnic, — şi cel dintâi gând al lui, singurul lui gând, este să smulgă Chilia, să scape din pieire bucăţica asta scumpă, ruptă din trupul Moldovei lui.

Şi astfel, la lumina acestor flăcări, vedem o clipă pe acela care mai târziu va fi numit „Spada Creştinătăţii“, luptând alături de ostaşii lui Mohamed împotriva creştinilor, români şi unguri, apărători îndârjiţi ai cetăţii Chilia. Nici turcii însă, nici moldovenii nu pot sparge vechile ziduri ridicate de Alexandru cel Bun la gurile Dunării. 

În ziua de 22 iunie o ghiulea zvârlită din cetate, lovind pe Ştefan şi făcându-i o rană grea la gleznă, pune sfârşit acestei lupte nenorocite între domnii aceluiaşi neam. Lui Ştefan însă îi trebuie Chilia. Ţara lui nu poate rămânea deschisă tocmai dinspre cel mai de temut vrăjmaş. Stăpânirea şi paza acestei porţi a Moldovei, spre nesfârşitele căi ale apelor, intră ca o parte de căpetenie în planul de apărare şi de întărire al marelui gospodar.

Şi iată că, după trei ani de paşnică străduinţă în dregerea ţării, Ştefan se arată iarăşi în faţa Chiliei. Iarnă fiind, şi Dunărea-ngheţată, cetatea poate fi lovită din toate părţile, — ea se apără vitejeşte două zile, dar la urmă văzându-şi zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, înalţă flamura păcii şi-şi deschide porţile înaintea biruitorului şi stăpânului ei de azi înainte.

Sâmbătă la 25 ianuarie 1465, cum glăsuiesc izvoadele vremii:

„intră Ştefan voievod în cetate şi rămase acolo trei zile petrecând şi lăudând pe Dumnezeu şi îmblânzind oamenii cetăţii, şi le puse acolo pârcălabi pe Isaia şi pe Buhtea şi-i învăţă să păzească cetatea de limbile necredincioase.  Şi astfel se întoarse cu toată oştirea sa în scaunul său de la Suceava, şi porunci mitropoliţilor şi episcopilor şi tuturor preoţilor să mulţumească lui Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut“.

Cetatea Hotinului, straja de la Nistru, şi-o reluase cu bună înţelegere de la poloni încă de-acum doi ani, ş-o dăduse-n seama pârcălabului Goian.

S-a izbândit astfel o bună parte din planul tras de la început: Moldova reîntărită în vechile-i hotare, boierii ei uniţi sub ascultarea domnului, căile negoţului deschise tuturora, târgoveţii cuprinşi, — ţăranul, uşurat de asupriri, stăpân pe bucăţica lui de pământ şi gata, la cea dintâi chemare de bucium, să-şi ia arcul şi tolba cu săgeţi, merinde-n traistă pentru mai multe zile, şi s-alerge sub steagul domnului viteaz. Căci de oaste regulată nu se pomeneşte încă. Moldova îşi are tot vechile orânduieli, luate de la munteni, care şi ei le-au fost primit în mare parte de la bulgari:

Domnul, voievodul vremilor de sânge şi de foc, — moştenitor de-a dreptul sau ales de boieri — e stăpânul desăvârşit a toată ţara şi peste toţi câţi sunt cuprinşi între hotarele ei. În mâna lui stă cumpăna dreptăţii. Averea şi viaţa supuşilor, de orice treaptă ar fi ei, sunt la bunul lui plac. Îşi are, în jurul tronului, sfetnicii lui — boierii de frunte, mitropoliţii şi episcopii — dar, la urma urmei, el hotărăşte, după cum îl taie capul, sau după cum îl povăţuieşte obiceiul pământului, căci pravili scrise nu sunt încă, ci el e „dătător de legi şi datini“, şi vorba lui e sfântă.

Boierii — povăţuitorii satelor dinainte de descălecătoare, ridicaţi fireşte tot din opincă, sunt stâlpii şi fruntaşii neamului: ei poartă slujbele ţării, ei stau în Sfatul domnesc, ei merg la război, fiecare cu ceata lui de voinici, şi domnul, pentru credinţa şi destoinicia lor, le dăruieşte urice — moşii scutite de bir, dregătorii bănoase, sate domneşti, şi ranguri mai înalte în treptele boieriei.

Ţăranii — păstorii turmelor şi muncitorii câmpului — sunt birnicii tuturor vremilor, ei duc nevoile păcii şi greul războaielor, ei sunt tăria — temeiul statornic al ţării. Cei mai mulţi şi cei mai puternici sunt răzeşii, moşneni cum se numesc în Muntenia. Ei îşi au pământul din vremi străvechi, şi sunt deplin stăpâni şi pe brazda, şi pe munca lor.

Satele scăpătate ce-au căzut în vreo vină sau nu şi-au putut plăti dările, sau n-au mai putut trimite călăreţi în război, au fost luate de domn şi ţinute ca sate domneşti, sau dăruite pe la mănăstiri şi pe la boieri, — oamenii lor nu şi-au pierdut pământurile, dar au ajuns clăcaşi, supuşi, legaţi să dea stăpânului zeciuială şi să-i facă muncă „fără soroc“. Ei alcătuiesc gloata pedestraşilor în război şi — când răzeşii mândri şi dârji se mai scutură de unele dări prea asupritoare — tot ei săracii se vând şi le plătesc.

Numai pe câmpul de război se pot dobândi dintr-odată toate bunurile păcii. O faptă vitejească, o zdravănă învârtitură de ghioagă — şi, pe negândite, ţăranul cel mai scăpătat se pomeneşte umbrit de mila domnească, boierit, înălţat în slujbă, şi dăruit cu moşii.

Cu adevărat timp de legende.

Au trecut zece ani. Acum Ştefan, stăpân pe toate puterile ţării, pregătit, aşteaptă. El ştie din ce parte are să se ridice furtuna.

De greul dărilor, de urgia ungurilor, de dorul unui trai mai ca lumea. Ardealul s-a răsculat. Dar craiul Matiaş vine mai repede şi mai pregătit decât se putea crede. Răscoala e potolită uşor, fără vărsare de sânge.

În inima lui însă rămâne bănuiala că Ştefan n-ar fi tocmai străin de cele întâmplate în Ardeal. Apoi, craiul maghiarilor mai are şi alte socoteli de răfuit cu domnul Moldovei. Şi e cine să i le aducă aminte. Matiaş are lângă el pe neastâmpăratul Petru Aron, gata să-şi închine ţara oricui l-ar ajuta să pună mâna pe domnie.

Şi Ştefan e un voievod dârz care nu vrea s-asculte de nimeni, şi Moldova cată mai cu drag la poloni decât la unguri, şi oastea crăiască e dorită de lupte, mai bine zis, flămândă de prăzi — deci toate împrejurările îndeamnă pe Matiaş să calce ţara lui Ştefan.

— El intră-n Moldova prin strâmtoarea Oituzului; răzbate anevoie, căci drumurile sunt astupate. Şi-i vreme de iarnă şi de nicăieri nu s-aude un glas, nu se zăreşte un fum. Tăcere şi neclintire ca într-o ţară din basme. Săptămâni întregi orbecăieşte astfel înviforatul crai în fruntea celor patruzeci de mii de oşteni, care, şi după socotelile lui Petru Aron, sunt mai mult decât trebuie pentru deplina îngenunchere a Moldovei. Cu urlete adânci, viscolul spulberă şi duce de colo-colo orbitoarele valuri de zăpadă, şi-n mânia lui pare că însuşi sufletul ţării strigă, ameninţă, loveşte, — pare că luptă oastea nevăzută a lui Ştefan. Nici în Trotuş, nici în Bacău, nici în Roman nu se pomeneşte ţipenie de om.

Pe la jumătatea lui decembrie (1467) năvălitorii tăbărăsc la târgul Baia, de unde nu mai au decât o palmă de loc până la Suceava.

Regele îşi vede biruinţa la o întindere de mână, şi nici nu vrea să asculte pe solii de pace trimişi de Ştefan. Dar, mai către seară, pe când stau sfetnicii în jurul craiului şi pun la cale soarta Moldovei, vine o iscoală şi-i vesteşte că pădurea de lângă Baia geme de oaste, şi-n luncă, pe şleaul Sucevei, curg şirurile de călăreţi şi nu se mai isprăvesc.

Vreme de gândit mult nu e. Numaidecât se aşează „puşti“ la intrările cetăţii, şi două sute de voinici s-aleg pentru a păzi viaţa regelui. Oştirea toată e în picioare — tocmită în rânduri, gata de luptă — sufletul ei stă ca un arc întins, în tăcerea încărcată de griji a lungilor clipe de aşteptare. Se-ntunecă. Şi nu se simte de nicăieri nici o mişcare, nici un semn. Încep unii să creadă că şi-au făcut spaimă degeaba — când deodată o izbucnire de chiote cutremură noaptea.

Până să se dumirească paznicii dincotro vine larma, îndărătul lor, în uliţele strâmte ale cetăţii se şi-ncinge lupta cu ostaşii lui Ştefan, ieşiţi ca din pământ. La început e zăpăceala şi vălmăşagul întunecimii. Din toate părţile s-aud pocnituri de ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flăcările izbucnesc prin ferestrele şi coperişurile caselor de lemn — şi, la lumina acestor uriaşe torţii, măcelul se arată în toată grozăvia lui: peste băltoacele de sânge, peste trupurile celor căzuţi, luptătorii, în pâlcuri se azvârl orbeşte unii asupra altora şi, prăbuşindu-se claie peste grămadă, se zvârcolesc, în încleştarea morţii, cu mişcări şi gemete de fiară.

Zorii zilei încununează deplina, dreapta izbândă a moldovenilor.

Baia rămâne-n paza flăcărilor; pe uliţele ei mii de secui şi de saşi năimiţi de voievodul Ardealului, dorm acum alături cu ei somnul de veci.

Ştefan aduce Sucevei lui steaguri ungureşti şi slava biruinţei, în schimbul vitejilor pieriţi. Crainicii călări buciumă-n ţară vestea cea bună.

În vremea asta, pe valea Oituzului, o ceată de ostaşi, în neorânduiala trudei şi a fricii, grăbesc spre hotar ducând, în mijlocul lor, un rănit pe targă. Sunt ungurii ce veniseră trufaşi să ia Moldova-n stăpânire, iar bietul rănit dus pe targă „prin poteci ascunse“ e însuşi regele Matiaş.

Zice-aicea cronicarul nostru:

„Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici, pentru ca s-arate lucrurile omeneşti cât sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa“.

Ştefan se grăbeşte a întări legăturile cu polonii, ca cel puţin despre partea lor să n-aibă a purta grijă. Trimite lui Cazimir o parte din steagurile izbânzii de la Baia, cu făgăduinţa că în curând va veni el însuşi pentru jurământul şi-nchinarea, mereu cerută de cunoscuta îngâmfare leşească.

Ş-acum, din nou în Ardeal. Ca un vifor trece cu sprintenii lui călăreţi, şi bântuie scaunele secuieşti.

Petru Aron iese din ascunzătoare, momit de câţiva boieri, — vulpoi bătrâni, — cu chip că iarăşi îl vor domn. Credincioşii lui Ştefan pun astfel mâna pe ucigaşul de la Răuseni, şi-i taie capul. Moartea nelegiuitului acestuia, pururi la pândă, ascuns între vrăjmaşii ţării lui, ridică o mare grijă de pe sufletul lui Ştefan. S-a stins de acum sămânţa vânătorilor de domnie.

A vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldovei, ca, din toţi urmaşii lui Alexandru cel Bun, în ceasul cel mai greu al ţării lui, să nu mai rămâie decât unul, ş-acela să fie mântuitorul Ştefan.

De pasul şi isprava lui în Ardeal, scrie cronicarul Ureche:

„şi multă pradă şi robie au făcut în Ţara Săcuiască, neavând cine-i sta împotrivă, şi cu pace s-au întors înapoi fără nici o sminteală“.

Ci goana întâmplărilor nu-i lasă clipă de odihnă. De abia soseşte-n Suceava, şi-i vine veste c-au năvălit tătarii. Îndată şi-a strâns iar oastea călăreaţă şi, pân’ a nu răzbi flămânzii la lanurile Moldovei, „le-au ieşit înainte la o dumbravă ce se cheamă la Lipinţi, aproape de Nistru, şi i-au lovit cu oastea sa, august 20; şi dând războiul vitejeşte i-au risipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii, şi pre mulţi i-au prins vii şi le luă tot pleanul“.

Spun martorii acelor vremi că au căzut atunci şi fiul, şi fratele hanului în mâinile moldovenilor, şi că, trimiţând hanul de peste Volga soli, cu vorbe îndrăzneţe, la Ştefan, acesta a pus de-a omorât în faţa lor pe feciorul hanului, iar dintre soli numai pe unul l-a lăsat cu zile:

„i-a tăiat doar nasul şi urechile şi l-a trimis aşa, să spuie hanului ce-a văzut“.

Acestea se petrec în vara anului 1469. Pe toamnă, după sfinţirea Mânăstirii Putna, gândul lui Ştefan se-ndreaptă spre ţara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul turcilor, şi duşman moldovenilor, de când i-au luat Chilia. Îndărătul lui însă stă duşmanul cel mare. 

Iarna întinse peste ape podurile ei de gheaţă şi, pe la sfârşitul lui februarie, Brăila, comoara ţării surori, era în flăcări. Radu, cu tot îndemnul şi ajutorul turcilor, nu se bizui să iasă voiniceşte-naintea lui Ştefan. Ci, dibuind drumuri piezişe, urzi cu cei mişei pieirea viteazului.

Ştefan simţi mreaja, şi o lasă întinsă. Din tabăra de la Vaslui unde-şi ţinea curtenii gata, pândea toate mişcările vicleanului şi, când îl văzu că-şi urneşte oastea spre hotarul Moldovei, întunecat se ridică înaintea sfetnicilor săi: „Cu cine dintre voi a tocmit vrăjmaşul pieirea ţării voastre?“

Trei boieri şi-au pus ochii în pământ sub căutătura straşnică a domnului: Negrilă, Isaia şi Alexa Stolnicul. Paloşul gealatului a venit cu o adevărată mântuire, pe lângă pedeapsa acelei priviri cumplite.

Şi cum înainta Radu, voios, ca la o ispravă de-a gata, iată că la Soci, în ţinutul Bacăului, îl întâmpină oastea moldovenilor, ieşită pe neaşteptate de după o perdea de codru.

Lovitura a fost aşa de repede şi de hotărâtă, că domnul muntean o clipă n-a mai stat la cumpănă: fuga cea „ruşinoasă dar sănătoasă“ i s-a înfăţişat din capul locului cu singura scăpare. Schiptrul domniei, steagurile oştirii şi mulţi boieri de seamă rămân în mâinile lui Ştefan, care ştie să dea fiecărui lucru şi fiecărui om ce i se cuvine.

Dar, înteţit de turci, Radu pregăteşte-o năvălire nouă. Ridică lângă hotar, pe malul Putnei, cetatea Crăciuna, şi alta pe Teleajen pentru apărarea Târgoviştei. Domnul Moldovei veghea.

— Turcii, în vremea asta, purtau în Asia război cu perşii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea muntenii.

Acum Ştefan găsise şi domn de pus în locul lui Radu — pe Laiotă Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de mult adăpostit la saşi în aşteptarea zilei norocoase.

Şahul Persiei, Uzun-Hasan, scria stăruitor voievodului Moldovei să facă toate chipurile, ca şi ţările creştine din Apus să se ridice împotriva musulmanului, că numai aşa, lovindu-l din amândouă părţile, îl vor putea răpune.

Dar ţările din Apus îşi au frământările lor, şi nu văd încă primejdia.

— Ştefan o vede. O vede viind, şi-i iese-n cale. — În toamna anului 1473 pleacă împotriva lui Radu. În ziua de 8 noiembrie poposeşte la apa Milcovului, împarte steaguri oştirii şi pune la cale planul de luptă. Domnul Munteniei ştia bine că-i soarta lui în cumpăna războiului acestuia.

De astă dată-şi strânse toate puterile şi, cu scrâşnirea celei din urmă-ncordări, se aruncă-n propta duşmanului. Joi, la 18 noiembrie, şi vineri toată ziua, şi sâmbătă până-n noapte, ca doi împăraţi din poveşti, s-au războit înverşunaţii voievozi la Cursul Apei, lângă Râmnicu-Sărat.

La urmă Radu rămăsese cu foarte puţină oaste, dar nu se da răpus. Numai când a văzut ş-a văzut că nu mai e nici un fel de nădejde, că din ce în ce mai de-aproape e învăluit în ploaia de săgeţi a moldovenilor, numai atunci a lăsat totul ş-a rupt-o de fugă.

Dar Ştefan nu l-a slăbit, ci, adulmecându-l, după cinci zile de goană, l-a împresurat în cetatea cea nouă a Dâmboviţei, pavăza Bucureştilor, unde era acum scaunul ţării. De aici, Radu s-a strecurat noaptea-n taină, ş-a scăpat la Giurgiu, în raiaua turcilor.

Ştefan ridică din cetate pe doamna Maria cu cele două fete, împreună cu vistieria şi cu steagurile pe care nimeni nu le mai apăra şi, încredinţând lui Laiotă domnia şi paza bietei ţări, se-ntoarce la Suceava, de unde trimite, cu vestea biruinţei, douăzeci şi opt de flamuri craiului leşesc.

Dar Laiotă nu-i omul pe care-l cereau împrejurare. Şi lucrul făcut în pripă, în pripă se desface. De-abia-mplineşte-o lună de domnie şi e alungat de turci, care-l urmăresc pân’ la Bârlad, pustiind totul în cale. Ştefan îl mână-ndărăt c-o ceată de viteji încercaţi. O nouă biruinţă a moldovenilor îi redă domnia.

Moartea neaşteptată a lui Radu i-o limpezeşte. — Suflet nevoiaş, doritor de putere, dar înfricoşat de luptele şi primejdiile ei, Laiotă, înţelegând că nu va putea domni împotriva turcilor, părăseşte pe binefăcătorul lui, şi se-nchină sultanului, care, împăcat cu perşii pregătea răfuiala cu voievodul moldovenilor.

Împrejurările păreau grăbite. Ştefan îşi întărea străjile Nistrului, pe unde iar îşi cătau vad haitele flămânde ale tătarilor, — când iată că-i sosesc soli de la padişah, cu straşnice porunci: să părăsească numaidecât Chilia şi Cetatea Albă, şi să-şi plătească birul datorit.

Pentr-un om ca Ştefan, aceasta nu putea avea decât un singur înţeles şi-o singură dezlegare cinstită: Războiul.

Îl prevăzuse, şi-şi luase toate măsurile. Un gând îl mai tulbura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi ca pe o parte a ţării lui, era iar în mâinile turcilor. — Pe miriştile uscate, pe sub codrii stropiţi de toamnă cu pete ca de sânge, zboară spre Laiotă, c-o frunte de călăreţi, — o clipă, numai o clipă să-l privească-n ochi. La Teleajen, cetatea de strajă ai cărei pârcălabi plătiră cu viaţa ticăloşia domnului lor, primi veste că turcii, gătiţi de război straşnic, vin prăpăd, şi că de la Mircea n-a mai văzut Dunărea atâta sodom de oaste.

Vulturul se roteşte deasupra cuibului, când e vremea a vijelie. Cele dintâi zile ale lui noiembrie îl găsesc pe Ştefan la Vaslui, în ropotele marilor pregătiri. De pe culmile dealurilor buciumile cheamă-n toate părţile cu strigări stăruitoare. Chiote răspund în depărtări. Noaptea, până către ziuă, clipesc lumini pe măgurile de strajă. Şi cete de călăreţi izvorăsc de prin satele bogate, sub povaţa boierilor ce-şi au partea de cinste, după câţi viteji aduc în luptă. Pâlcuri de plăieşi coboară din munţi, pe drum întâlnesc turme, chervane-ncărcate — băjenia câmpului înfricoşat.

Din zori până-n noapte curg spre staniştea oştilor darabani şi glotaşi din Ţara de Sus, bătrâni iscusiţi, cercaţi în războaie şi flăcăi sprinteni, în cojocele-nflorite, cu ghioaga pe umăr şi căciula brumărie dată pe ceafă, a voie bună şi a dor de luptă…

De la poloni şi de la unguri mai nici un ajutor n-au avut moldovenii, la o cumpănă ca asta. Şi doar de valul ce-nainta, n-avea a se teme numai Moldova.

Ştefan, prin iscoadele lui, ştia toate mişcările vrăjmaşului. Ştia că sunt peste-o sută de mii de turci sub steagul lui Soliman Paşa, şi c-au trecut Dunărea pe la Nicopoli, şi c-au mai luat în drum vreo douăzeci de mii de ţărani români, care vin cu Laiotă-Vodă să se bată şi ei, săracii, cu fraţii lor moldoveni.

Cât au mers prin Ţara Muntenească, turcii au găsit şi conac şi merinde; dar de la Milcov încolo parcă şi vremea s-a schimbat deodată.

Zile de moină începură să dezgheţe drumurile, roţile se-nglodau până-n bucşă, în locul târgurilor, în vatra satelor nu se mai vedea decât părăgini şi mormane de moloz înnegrite de fum.

Pe la Bobotează au intrat în valea Bârladului, în drumul de şleau ce ducea la Iaşi. De o parte şi de alta erau numai dealuri îmbrăcate cu păduri. Puţin mai în sus de Vaslui, la locul ce-i zicea Podul Înalt, unde se varsă gârla Rahovei în Bârlad, valea, mai strâmtându-se, adună ca-ntr-o pâlnie scursorile pripoarelor.

Aici, pe-o frunte de măgură, se aşezase Ştefan cu cei patruzeci de mii de ostaşi ai lui, gata de luptă.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de larma duiumului, dar ochiul nu desluşea încă nimic, pentru că era o pâclă deasă de nu se zărea om cu om. Turcii înaintau încet. Bănuiau ei mreaja, dar nu ştiau unde. — Cercetaşii lor cei nevrednici aduceau veşti mincinoase, cei vrednici nu se mai întorceau.  La pod, cum era gloată, se făcu îmbulzeală. Mulţimea se frământa în loc, huind ca marea.

Deodată, ca şi cum s-ar fi despicat cerul, un trăsnet s-auzi de sus, şi-n aceeaşi clipală o ploaie de ghiulele căzu peste furnicarul ce clocotea în strâmtoare, şi săgeţile începură-a curge ca dintr-o ruptură de nor. Spahiii îşi struniră caii, să vadă dincotro vine moartea. De după un huceag se ridicau strigăte zorite de trâmbiţi şi de bucium.

Ş-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se orbeşte într-acolo, s-a nămolit în crivina luncii şi n-a mai putut ieşi, iar grosul a dat busna-nainte.

Un şuier a săgetat cuprinsul, şi codrul s-a prefăcut în oaste.

Cu urlete de fiare, creştini şi turci s-au azvârlit în luptă-nverşunată, şi până către seară nu s-a ştiu ce se va putea alege din vălmăşagul acela îngrozitor.

Secuii, când au văzut ce seceriş de vieţi se-ncinge, au rupt-o de fugă.

Turcii începeau să se creadă biruitori, când, deodată, însuşi marele Ştefan căzu asupra lor cu cei mai aleşi viteji ai lui. Toporul abătu iataganele cu braţe cu tot. Călăreţii, cumpăniţi în scări de aur, se prăbuşiră sub ghioaga de corn a moldovenilor.

Atunci a văzut vestitul Soliman cât ţine roibul lui la fugă. Dunărea, pragul mântuirii, şi-a avut şi ea, ca de obicei, partea ei de leşuri.

Iar când, după două zile de vifor, s-au strâns vitejii iar la Vaslui în jurul stăpânului lor, ca fraţii s-au îmbrăţişat cu drag, căci fraţi erau în ceasul acela ţărani, boieri şi domn, şi făcându-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au mulţumit lui Dumnezeu pentru izbânda aceasta deplină, cea mai frumoasă din frumoasa viaţă a lui Ştefan, şi una din cele mai strălucite în luptele creştinilor cu turcii.

Biruitorul trimise şi craiului leşesc şi celui unguresc parte din pleanul şi din steagurile smulse de la vrăjmaşi.

Izbânda aceasta avu un larg răsunet în lume.

Şi Ştefan ajunse a fi privit, chiar şi de neprieteni, ca cel mai mare viteaz al vremii aceleia.

Papa de la Roma numindu-l într-o scrisoare „Sabia lui Christos“ între alte laude spunea:

„Biruinţele tale, înţelepte şi viteze, au adus atâta mărire numelui tău, încât toate gurile îl rostesc, şi toate inimile-l slăvesc“.

Iar cel mai priceput cărturar al polonilor, vestitul Dlugoş, martor şi povestitor întâmplărilor de pe atunci, după ce vorbeşte de lupta de la Podul înalt, laudă astfel vrednicia domnului Moldovei:

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de vitejii cei din vechime, de care noi atâta ne minunăm! El e cel dintâi între principii lumii, care a dobândit în vremile noastre o biruinţă aşa de strălucită împotriva turcilor. După judecata mea, vrednic e să i se-ncredinţeze prin învoirea tuturor cârmuirea lumii întregi şi mai ales povăţuirea oştilor creştine împotriva turcilor“.

Ci Ştefan nu-şi legă mintea nici de mărimea izbânzii, nici de mulţimea laudelor.

Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, să-şi ţie oamenii la îndemână, că de aci încolo vor avea să întâmpine greul cel mare.

Iar în ziua de 25 ianuarie trimise ţărilor din Apus o scrisoare în care arăta pe larg că împăratul Mohamed al II-lea pregăteşte să vie el însuşi cu oşti puternice- mpotrivă-i, şi că Moldova, fiind „poarta creştinătăţii“, ar trebui, cu puterile tuturora, să fie apărată pe mare şi pe uscat, ca nu cumva păgânul, doborând străjile, să intre-n cetate. Şi, ca să vadă că au cui să încredinţeze sprijinul cerut, zice-n scrisoare, cu privire la bătălia din lunca Bârladului:

„Când am văzut noi o aşa de mare oştire, ne-am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi armele noastre, şi i-am stat împotrivă, şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, am biruit straşnic pe acei duşmani ai noştri şi-ai întregii creştinătăţi, şi i-am sfărâmat şi i-am călcat în picioare!“

Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude şi făgăduieli, se mişcau anevoie la fapte. Valul se apropia, şi nimeni nu întindea Moldovei o mână de ajutor.

Ce limpede se oglindeşte sufletul neadormitului voievod în scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 către solii trimişi să ia înţelegere cu împuterniciţii craiului Matiaş, în vederea marilor întâmplări ce se pregăteau. Cuvintele încărcate de grijă, parcă şuieră de viforul nerăbdării:

„De aceea voi, fără zăbavă, îndată ce veţi vedea această carte, numaidecât să vă sculaţi şi să vă grăbiţi cu solii ce vin împreună cu voi de la regele Matei către noi, şi să mânaţi un trimis grabnic cu scrisorile voastre şi cu ale solilor ce vin către noi, care trimis trebuie să zboare ziua şi noaptea către regele Matei şi să-i deie de ştire aceşti duşmani ai creştinătăţii, şi să-l roage a veni cât se va putea mai repede, ziua şi noaptea, cu toată puterea Măriei sale şi cu toate oştile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să pierim noi şi ţara noastră, călcaţi de aceşti păgâni fără de lege“.

Şi Matiaş dădu numai vorbe acestui om al faptelor… Matiaş, care scria Papei de la Roma şi senatului veneţian, că, prin Ştefan, el a biruit pe turci la Podul înalt, Matiaş care primea bani de la creştinii din Apus, ca s-ajute pe moldoveni în lupta lor cea sfântă şi-i păstră pentru nevoile lui, vicleanul rege, care ştia aşa de bine să-şi tragă laude şi foloase din jertfele altora!… 

Înaintea senatului Veneţiei, solii lui Ştefan, când li s-a spus una ca asta, au răspuns limpede, cu mândria celei mai curate dreptăţi:

„Că Ştefan-Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al ţării şi poporului său“.

Şi în vremea asta, pe când trimişii lui Ştefan cutreierau lumea după o mână de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, temutul duşman al întregii creştinătăţi, venea ca o vijelie asupra Moldovei, cu toată puterea lui de împărat mare şi viteaz.

Încă din vara trecută cetatea Cafa de pe ţărmul Crâmului, unde domnea un cumnat al lui Ştefan(1) , căzuse sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia şi Cetatea Albă şi rămâneau ei singurii stăpâni ai Mării Negre. Numai aşa îşi puteau în sfârşit deschisă înainte-le poarta cea mare a Europei.

Comentariu: 1 Ştefan se căsătoreşte, pentru a doua oară, în ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din neamul împărătesc al Comnenilor, soră cu Isac, domnul Mangupului. Întâia lui soţie fusese Evdochia, sora lui Simion vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466, trei ani după căsătorie, lăsând lui Ştefan o singură fată pe frumoasa Elena, care a ajuns soţia unui fiu de ţar. A treia şi cea din urmă soţie a lui Ştefan a fost Maria, fiica lui Radu cel Frumos.

Şi regii Apusului dormeau. Ştefan înţelese că de la ei nu mai avea nimic de aşteptat. Şi ce speranţe-şi pusese el în unirea tuturor creştinilor! Îşi închise în suflet toată durerea acestei amăgiri şi se hotărî să lupte singur, chiar şi în contra soartei de va trebui.

Niciodată un viteaz n-a stat mai mândru în faţa morţii.

Pe la începutul lui iunie 1476 scria din Bârlad prietenilor din Braşov:

„Suntem în lagăr cu toată puterea noastră, şi mergem asupra turcilor“.

Şi pe când se descarcă pe ţărmul Dobrogei o sută cincizeci de mii de ostaşi cu împăratul lor în frunte, el se pregatise intr--o dumbravă de arini, din bătaia vadului, s-aţie calea năvălitorilor. Îi aşteaptă acolo pregătit de luptă, când deodată veşti sosiră ca-n urma lui ţara e bântuită de tătari.

Cu ce inimă să mai stea bieţii oameni, când se gândeau la cei de-acasă! Trebui să dea drumul glotaşilor pentru două săptămâni.

Domnul rămase numai cu zece mii, — oşteni aleşi, dar…, zece mii. Şi marea oştire a Padişahului s-apropia.

„Grija era nu cum să trăim, ci cum să murim“, zice un martor al acelor zile de scârşnire. Atunci s-a văzut una din jertfele cele mai măreţe ce s-au pomenit vreodată în istoria unui popor.

Cei zece mii, care înfăţişau acum toată cinstea neamului, toată mândra alcătuire a Moldovei, se întăriră pe-o măgură deasupra Pârâului Alb din ţinutul Neamţului, într-o pădure de stejari prefăcută-n cetate, după vechiul obicei al ţării, şi aşteptară.

Domn şi supuşi ascultau, în faţa primejdiei ce venea, o singură făptură, un singur suflet, logodnic morţii. De data asta Laiotă-şi ducea ocrotitorii încet, pe drumuri ştiute cu teama celui bănuit, cu grija celui păţit.

Tocmai către sfârşitul lui iulie codrii Ozanei prinseră a vui de freamătul duiumului turcesc. Funia se strângea la steajăr. Leu şi vânători se simţeau tot mai aproape, şi inimile băteau din ce în ce mai tare.

Cetatea Neamţului primi, fără să răspundă, cele dintâi ghiulele ale turcilor. Nu braţe de viteaz, ci mâini lacome de tâlhari se năpustiră-n cuibul părăsit, să caute comori. Cel ce spărsese zidurile Constantinopolului înţelese că aiurea trebuie să fie cetatea lui Ştefan. Ş-o găsi.

Însuşi domnul Moldovei i-o descoperi, în dimineaţa zilei de 26 iulie, c-o salvă de săgeţi, după care porniră a bate puştile, de-o parte şi de alta. Multă vreme a stat lupta nehotărâtă; că moldovenii aşa înteţeau cu ghiulele din meterezele lor, cât rânduri peste rânduri cădeau neînfricoşaţii ieniceri, până ce, însuşi sultanul, tremurând de mânie, apucă steagul cel mare în mâna lui de viteaz bătrân, şi-şi năpusti odată toată oştirea într-un iureş năprasnic.

Întăriturile se sparseră, mulţimea oarbă năvăli ca un puhoi printr-o ruptură de zăgaz, şi dreptatea îşi îndoi grumajii sub covârşirea puterii.

„A rămas izbânda la turci, zice cu durere cronicarul Ureche, şi atâţia de mulţi au pierit, cât au nălbit poiana cu trupurile lor unde a fost războiul, şi mulţi din boierii cei mari au picat, şi vitejii cei buni au pierit cu totul atunci şi, neivindu-se ajutor nici dintr-o parte, au picat, nu fieştecum, ci până la moarte se apăra, nici biruiţi de arme, ci stopşiţi de mulţimea turcilor“.

Iar Ştefan, care cu paloşul îşi tăiase drum printre năvălitori, ridicând mai târziu o biserică, pe locul acela de jertfă, numit de atuncea Războieni, spune-n pisanie:

„cu îngăduirea lui Dumnezeu, biruiţi fură creştinii de păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni“.

Ci mult n-avu a se bucura sultanul de crâncena-i ispravă.

Merindele se-mpuţinau, căldurile secau pâraiele, cetăţile întărite se apărau cu înverşunare — cinci sute ieniceri pieriră zadarnic sub zidurile Chiliei, — săgeţile arcaşilor nevăzuţi făceau drumurile tot mai temute, ciuma şi foametea vămuiau pe capete, corăbiile ce veneau încărcate cu merinde, fură-nghiţite de valurile mării...

Vitejii de la Valea Albă păreau că luptă încă de dincolo de moarte. Padişahul află cu bucurie că e-nspre Dunăre un drum şi mai scurt decât acel pe unde venise.

În vremea asta, din zările Vrancei până-n limpezişul Nistrului, lungi chemări de bucium înfiorau tăcerea codrilor; ţăranii se-nturnau sub steag după cele două săptămâni de voie, — oaste nouă se-nchega în jurul voievodului, pe care în ceasul de primejdie munţii, smulgându-l din vâltoare, îl trăseseră la ei ca pe-un copil al lor.

Şi câţi dintre păgâni n-apucaseră a trece Dunărea, nici n-au mai trecut-o.

— La sfârşitul lui august solul veneţian scria de la faţa locului:

„Sultanul a ieşit din ţară, cu cetele sale, fără a fi luat o singură cetate, şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce-a dus cu sine; iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată domnia lui“.

Peste două luni voievodul Moldovei, cu ajutorul craiului Matiaş, smulgea coroana Munteniei de pe fruntea nevrednicului Laiotă ş-o încredinţă lui Vlad Ţepeş, neînduplecatul, temutul de-odinioară, care stătuse atâţia ani uitat în închisoarea de la Buda. Planuri mari îşi făceau acum cei doi voievozi pe de-a pururi înfrăţiţi.  Dar pe Ştefan îl chemară grabnic grijile ţării lui. 

Peste podul de gheaţă al iernii, Laiotă se-ntoarse cu oaste-mpărătească, şi Vlad pieri ca un viteaz, alături cu ostaşii lui, în lupta sângerosasă de lângă Bucureşti.

Un şir de ani domnul Moldovei avu de lucru cu tronul fără de noroc al ţării lui Mircea. În toamna anului 1477 se repezi iar în Muntenia, alungă pe Laiotă şi puse domn în locul lui pe Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş, care peste doi ani se-nchină şi el sultanului.

Din nou Ştefan îşi găti oastea, şi-n luna lui august 1481, biruind pe Ţepeluş în lupta de la Râmnicu-Sărat, făcu domn pe Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş.

Dar era scris, se vede, ca visul lui de a-şi avea un prieten credincios pe tronul Munteniei să nu se poată izbândi. În vara anului 1484, când Baiazid al II-lea, sultanul cel nou, îşi ancoră corăbiile încărcate cu tunuri în faţa cetăţii Chilia, Vlad Călugărul, cap plecat, îi şi veniră grăbit în ajutor cu românaşii lui, ce nu mai ştiau săracii, de-o seamă de vreme, nici pentru cine, nici împotriva cui aveau să-şi încordeze arcurile.

Pe la sfârşitul lui iulie, Chilia şi Cetatea Albă erau în mâinile turcilor.

Lucrurile s-au petrecut repede, aproape tâlhăreşte. Ca un trăsnet a căzut la Suceava îngrozitoarea veste. Erau bogăţia şi tăria Moldovei acele două scumpe cetăţi, unde străjuiau cei mai destoinici pârcălabi ai lui Ştefan.

— În sufletul aprig al biruitorului de la Podul-Înalt scapără gândul unui război norocos. Dar oastea i se împuţinase de atâtea lupte. Cu chiu, cu vai ar mai fi putut pune-n picioare douăzeci de mii de oameni.

Pentru întâia oară simţi cât de îngustă i-e ţara, şi ce mărginite îi sunt puterile pe seama inimii lui mari şi grelelor învăluiri şi mulţimii vrăjmaşilor lui. Bătu iar la porţile creştine, care se deschideau aşa de greu adevărului şi dreptăţii!…

Singur craiul Poloniei se lăsă înduplecat. Trufia leşească îşi avu în sfârşit sărbătoarea ei de atâţia ani visata: în cortul de pe câmpul Colomeei, înaintea îngâmfatului rege Cazimir, a îngenuncheat cel mai înţelept domn şi cel mai strălucit viteaz al acelor vremi. Iar pentru ca deşarta mândrie a leahului să fie şi mai mărginită, viclenia a făcut ca, în clipa când Ştefan va pune genunchiul în pământ, cortul să se ridice, şi să vadă toată obştea cine se închină bătrânului rege al polonilor. Ceea ce l-a rănit însă mai adânc pe domnul Moldovei, a fost că, după atâtea umilinţe, nu i s-au dat decât două mii de călăreţi.