• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

– Ce-i, ma chère ? se întoarse cu mirare doamna Vasilian.
Dar cand vazu despre ce era vorba, cand înțelese ce contrast și ce sacrilegiu s-a produs în salonașul sau grenat, sangele i se ridica brusc în obraji și-i fulgera în ochi.
– Ce înseamna asta, Eleno ? vorbi ea apasat, c-o voce scazuta, dramatic. De cate ori te-am facut atenta asupra acestor lucruri ? De ce-ai înlemnit ? Ia-o !… Nu-nțelegi ca, daca o mai vad o clipa, trebuie sa chemați doctorul ? Ah ! e ceva îngrozitor ! ofta ea cu deznadejde, întorcandu-se spre musafiri. E zadarnic orice; zadarnic ! Nu știu ce sa mai fac cu copilul acesta. Uitați-va dumneavoastra cu ce obiceiuri mi-a venit de la bunicii ei. Eu i-am spus de multe ori lui Jorj ca copilul acesta e o rușine și o nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la batrani… E o hotarare pe care nu pot decat s-o aprob !

Cucoanele dadeau din cap c-o adanca înțelegere a lucrului; și oftara. Domnul Micuș parea nedumerit. El ar fi dorit sa rada. Și-i parea rau ca de pe fața doamnei Vasilian a pierit lumina.
Dar stapana casei era o ființa fina și înțelegatoare. Cum vazu ca Elena s-a napustit și a apucat pe copila în gheare ca uliul, tragand-o în salturi violente și neregulate spre întunericul antreului, se întoarse spre domnul Micuș cu acel suav zambet pe care, oricat s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul nostru.
– Domnule Micuș, zise ea, dupa acest intermezzo, te rog sa aștepți puțin pana ce ți-oi aduce dulceața de smeura, pe care am facut-o eu singura ieri.
– Cu aceasta manuța… raspunse ofițerul, înclinandu-se iar și sarutand unghiile trandafirii.
Ca și cum aceasta galanterie ar fi fost un semnal, cucoana Emilia și madam Neicu se privira și se ridicara deodata. Împotrivirile, protestele, explicațiile, zambetele nu ținura prea mult și, dupa ieșirea celor doua cucoane, în salon se facu un rastimp liniște, apoi rasuna un ras cristalin, semn ca orice suparare se uita destul de lesne pe lumea asta…

Duduia Lizuca planuiește o expediție îndrazneața

– Vina-ncoace, gangania dragului ! icnea cu obida slujnicuța, tragand de o aripa și smucind dupa ea pe Lizuca. Din pricina ta sa-ndur eu observații și ocari !
Fetița începu a scanci subțire, înțepenindu-se în picioare și tragandu-se într-o parte.

– Lasa-ma ! Da-mi drumul ! Tu ești o servitoare… Am sa te spun la tata.

– Da ? Ai sa ma spui ? Și slujnica îi facu vant înainte, ajutandu-se puțin și cu piciorul. Domnu nu vine degraba acasa și pana s-a întoarce el, îți spanzuram noi chelea-n baț !

Lizuca facu bot și întoarse o privire de ura pe sub sprancenele încruntate.
– Așa ? striga slujnicuța; te uiți ca hoții ? Are dreptate cuconița. Dihanie și soi rau ce ești !
Prinzand iar pe copila de-o poala a rochiței, îi facu ceea ce se cheama un șurub, rasucindu-i în moalele capului unghia cea mare și monturile degetelor. Vazand ca Lizuca se stapanește înca, îi mai facu unul și mai îndesat, și mai în raspar, pana ce simți sub degetele manii celelilalte carnea tremurand și auzi lacrimile forfotind în nasușorul cel neînsemnat.
– Mai na și dobanda, vorbi ea razand, ș-o plesni cu palma peste capul tuns. Sa te duci și sa te-ntorci cand te-oi chema eu !

Lizuca se poticni și se izbi cu capul de perete. Apoi, smarcaind, își înghiți și-și stapani lacrimile și întoarse iar pieziș spre slujnica privirea de hoț.
Dar Ileana intrase în cuhne și vorbea subțire și navalnic cu bucatareasa. Duduia Lizuca putu sa-și usuce în voie lacrimile cu acea parte a manicilor cu care își ștergea și nasul. Apoi observa, aproape, pe prietinul ei Patrocle și-i zambi.

Patrocle era un boldei (caine de rasa baset) roșcat, cu picioarele scurte și strambe și cu capul mare. Între ochii omenești, sprancenați negru, avea adanci încrețituri perpendiculare și anii și experiențele vieții îi încarunțisera perii din jurul botului.
Îndata ce vazu surasul duduii Lizuca, se apropie și începu a-i linge mana, plina înca de șerbet de portocale.
– M-au batut și ieri, ofta Lizuca; m-au batut și azi; ma bat în fiecare zi…

Patrocle o înțelese ca totdeauna. Dupa ce-i curați mîna se întoarse pe labele dinapoi, se înalța, s sprijini ușor de pieptul fetiței și o mangaie, ștergandu-i de pe obraz urma lacrimilor sarate.
_ Patrocle, îi zise Lizuca; tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am vazut de multa vreme. Nici nu ne lasa sa ne mai ducem pe-acolo. de cand a murit mama, noi petrecem tare rau. De cand a murit mama, noi petrecem tare rau.
Patrocle scheuna ușor ș-o privi cu ochii lui frumoși, cercuiți cu aur.
– Într-adevar, raspunse el, petrecem foarte rau.
– Pst ! i-auzi ! vorbi iar Lizuca înalțînd un deget. Mamica rade. Mamica rade totdeauna. mama noastra nu radea așa…
Fetița ramase cu urechea ațintita, apoi cazu pe ganduri. Și șopti ușor – catra o umbra vaga, carei aparuse deodata:
– Tata, eu am auzit pe mamica razand în salon cu domnu Micuș…
Cocoana Emilia și madam Neicu tocmai ieșeau de la vizita și se îndreptau spre portița de la strada. În trecere, batrana își puse mana în creștetul copilului:
– Ce ai, fetițo ? întreba ea; ai plans ?

Lizuca respinse mana care o mangaia și privi pieziș și fara prietenie spre cele doua cucoane. Nu raspunse și se trase la o parte, urmata de tovarașul ei.
– Copil rau ! declara cucoana Emilia – pe cand madam Neicu asculta atenta rasul cristalin din salonaș. Deplin înțelese și facandu-și semne cu ochii, amandoua trecura domol în strada singuratica, sub copleșitoarea caldura a verii.
În urma lor, în fața casei cu persienele lasate, Lizuca ramase ganditoare, cu ochii ațintiți și cu sprancenele ușor încruntate. În preajma-i se desfașurau cateva razoare uscate, cu flori sarace și ofilite. Globuri de sticla colorata, înalțate în bețe, rasfrangeau imaginile diforme ale copilului și cațelului.

Duduia Lizuca nu statu mult în cumpana.
– Patrocle, vorbi ea înalțand langa nas aratatorul mainii stangi, eu nu mai stau aici. Ma duc la bunicii mei.
Cainele o privea ținta.
Fetița se strecura spre cerdacul de dindos, pe unde o scosese slujnicuța, și trase dintr-un cotlon al ei o hainuța și o bereta de lana roșie. Se pleca și își ridica colțunii cazuți. Apoi iar ramase ganditoare.

Stand cuminte pe coada, Patrocle îi urmarea toate mișcarile. Îndemnat de prevederea stapanei lui, se prelinse, nesimțit și cu urechile clapauge, spre bucatarie, și se întoarse în scurt, purtand delicat în gura, numai de o margine, o felie mare de paine alba. Un glas ragușit rasuna în urma lui:
– Țiba ! turba naibii ! bata-te Dumnezeu sa te bata și n-ai mai ajunge ! O bucata de lemn suna cu zgomot în cerdac și salta de cateva ori în capete, pe urmele cațelului. Patrocle întoarse capul, înțelese ca urmarirea înceteaza și veni cu painea la tovarașa lui.
– Patrocle, de ce duci painea în gura ? întreba razand Lizuca.
– Pentru ca n-am buzunar ! îi raspunse cu ochii cațelușul, foarte vesel.
– Atunci s-o strangem la mine, s-avem la vreme de nevoie, hotarî duduia Lizuca; și primind de la Patrocle painea, o așeza cu grija într-un buzunar al hainuței roșii. Ne mai trebuie ceva, urma fetița, și pe urma fugim. Ne ducem în lume, la bunicii noștri !…

Lizuca cunoștea toate cotloanele casei. Gasi îndata cenușa de care avea mare nevoie, umplu cu ochi celalalt buzunar al hainuței sale și se întoarse spre portița de la strada.
Tarațele, ori faina, nu sunt bune, explica ea. Este o poveste cu copiii rataciți pe care mi-o spunea bunicuța – ș-acolo se vede ca iepurii și vulpile lingeau dara de faina și de tarațî și copiii n-au mai putut cunoaște drumul îanapoi. Ca sa se cunoasca semnele, trebuie sa presuri cenușa. Hai sa mergem, Patrocle !
– Hai ! raspunse cațelul. Și ieșira amandoi pe portița, pornind pe-un drum lung și plin de peripeții.