• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

al frunzişului. Am legat calul sub unul din plopi, de-o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuş.

Am aşteptat o vreme; nu multă. Când ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă, câinele mârâi. Dar tăcu îndată, căci cunoscuse pe cel ce vine. Păşii spre fântână. Zării prin întu­necime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un ţipăt înăbuşit: mă văzuse. Apoi se repezi şi mă cuprinse de grumaji. Gâfâia şi mă strângea către ea, scâncind. Rămase lipită de mine, şi după ce se potoli, suspină prelung şi adânc.

Lepădai contăşul în iarbă, aproape de colacul de piatră al fântânii, şi mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. Îi vorbii, mângâind-o:

— Margă, ieri-noapte îţi era răcoare şi tremurai. Ţi-am adus scurteica juruită. Ea pipăi haina, râzând fericită, şi o trase pe mâneci. Grăi alintându-se:

— Acu văd, boierule, că ţi-a fost puţintel dor de-o biată fată... Se întinse lângă mine. Am cuprins-o în braţe. O des­mierdam şi ea avea o înfiorare ş-un gemăt ca de sălbătăciune rănită.

— Ce ai tu, Margă? am întrebat-o eu într-un răstimp.

Ca şi cum aş fi lovit-o, răsări în capul oaselor şi prinse a-şi bate fruntea cu pumnii.

— Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvâr­le-mă-n fântână căci nu ţi-am spus mai degrabă!

I-am cuprins braţele strâns, îngrijat deodată.

— Ce este? Nu înţeleg. Vorbeşte lămurit!

Ea acuma plângea, şi se apleca spre mâinile mele, săru­tându-le.

— De ce nu mă baţi? de ce nu mă zdrobeşti? Iaca ce-i. Uncheşul Hasanache m-a trimis ieri dimineaţă la crâşmă. A băgat de samă că te uiţi lung la mine şi mi-a spus să viu şi să-ţi intru în suflet şi să ne-ntâlnim... Şi să-i spun lui unde mă găseşti. Şi el, cu cei doi fraţi mai mici ai lui, Dimachi şi Turcu, să vie când îi fi cu mine, unul să-ţi fure calul şi ceilalţi doi să sară şi să te doboare...

Abia-i desluşeam vorbele din tânguire.

— Şi tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc?

— Le-am spus, că altfel mă omorau.

— Şi de ce n-au venit asarâ?

— Au aşteptat să te-ntorci cu paralele de pe vin.

— Ş-acuma au să vie?

— Au să vie! răcni ea, înăbuşit N-am putut răbda de dra­goste ş-am vrut să mai stai cu mine, de-aceea nu ţi-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, şi-ţi spun; căci vor să te omoare şi să-ţi ieie banii. Au mai făcut ei fapte de-acestea şi nu se tem de nimica! Acuma eu ştiu c-au să mă înjunghie, căci au înţeles că-mi eşti drag, ş-au să priceapă de ce-ai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă!

Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un nor. Fata îmi îmbrăţişa genunchii:

— Du-te repede! du-te repede!

Glasul ei era plin de groază. Era prea târziu. Câinele începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat şi duşmănos. Mă repezii spre cal. „De-acu mă omoară, căci m-au auzit!” răcni Marga cu obrazul la pământ. În urma mea, în întu­necime, cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui glasul lui Hasanache.

Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe şi prinsese, rupând. L-am îndemnat cu glas apăsat: „Prinde, Lupei! Nu te lăsa!” Era un câine tare şi ager la colţ, în care îmi puteam pune nădejdea.

Am smuls frâul, am încălecat ş-am deschis coburii. Cu pistolul în mână, am dat pinteni calului şi l-am repezit după larma câinelui Din urmă-mi am auzit urlete omeneşti de îndemn. Cum suiam din vălcică în goană, am desluşit pe zare, la limpeziş, mogâldeaţa ţiganului care fugea de câine. Am traseu pistolul; am auzit zăpăitul câinelui după el: nu-l nimerisem.

Ajuns sus, îmi îndreptai calul după glasul lui Lupei. Eram tare în şa, aveam arme la mine şi nu mă temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urmă simţeam că mă alungă şi pe mine cineva. Auzeam glasurile de îndemn tot mai aproape, din urmă şi pe două părţi, ca şi cum ar fi vrut să-mi taie lăturile.

Pe mirişti, luna ştirbă vărsa o lucire slabă. Pe fugarul dinainte îl vedeam. Întorsei capul la dreapta şi la stânga. Ţiganii din urmă se ţineau de mine zvârlindu-se în prăjini Şi răcnetul lor, acelaşi cuvânt, îI repezeau din când în când celui dinainte. Deodată-i înţelesei, — când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea şerpuit prin mi­rişte; cei din urmă mă ajungeau.

Şi deodată-mi ieşiră pe lături înainte. Săltau ghemuiţi şi răsucindu-se ca nişte diavoli negri. Unul dintre ei rămase pe pământ şi făcu pieziş din dreapta către mine. Celălalt îmi căzu şi el în stânga. Înţelesei într-o clipă primejdia. Dar eram agitat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în picioarele calului. Am avut un vârtej scurt ş-am căzut. Însă eram deprins şi cu de-acestea. În clipa prăbuşirii picioarele nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în mirişte, mă ridicai iute din şale şi făcui faţă. Ţiganii veneau peste mine. C-un zbâr­nâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul şi fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă încăleca. Se prăbuşi peste mine, stropindu-mă cu sânge. Ş-auzii în preajmă şi hârâitul sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt.

Simţii sub şold şpanga ce mă lovise. O apucai şi mă opintii în sus. În ochiul drept aveam o săgetare adâncă şi forfotit de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre şleah lumina hanului şi începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu ş-a-mi da târcoale. Ceilalţi doi duşmani se mistuiseră în întuneric. Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi şi se aprinseră făclii.

Până ce mi-au venit tovarăşii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci paşi de mine şi se opintea din când în când să se scoale. Când l-au împre­surat cărăuşii şi l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. L-am lăsat acolo; şi, cu acelaşi glas schimbat şi răgu­şit, am îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt.

— Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână... am grăit eu slab.

— Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? mă întrebă moş Irimia.

Eu n-am mai simţit putere să răspund Pe sub batistă m-a năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii.

Când îşi sfârşi căpitanul Neculai istorisirea, asfinţi soa­rele în munţi şi se întinse umbră peste valea Moldovei şi asupre hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, am rămas tăcuţi şi mâhniţi. Numai comisul Ioniţă mormăi ceva şi se uită cu fudulie în juru-i. Ancuţa cea tânăra grăi:

— Tot aşa îmi povestea şi mama, demult despre întâm­plarea asta. Ţiganii ceilalţi doi au fugit şi s-au mistuit în codru...

— Da, aşa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră... Întări tot fudul, comisul Ioniţă de la Drăgăneşti.

Am îndrăznit şi eu să ridic glasul într-un târziu, ş-am întrebat:

— Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi?

— Nu mai este... a răspuns încet moş Leonte, cititorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii... Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului.

Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Şi căpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuţa de mână ş-a cerut, pentru sine şi pentru soţi, vin vechi în oale nouă.