• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

— Lele Ancuţa, am venit la sfatul şi prietinia dumitale. Eu sunt Todiriţă Catană, şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de mine, acuma ai să-mi cunoşti necazurile.

Pe loc Ancuţa a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a tras drugul ş-a desprins clempuşurile de fier. A deschis uşa, ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ş-a zis către Catană:

— Intră. Dumneata eşti răzăşul cel nebun, cu pricina. Am auzit astăzi veste de la Iaşi despre isprăvile dumnitale.

Atunci Todiriţă Catană s-a îndreptat din şale şi s-a uitat la dânsa.

Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclioare mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe-o laiţă pistoalele şi iataganul, s-a întors şi i-a cuprins mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuţa a prins a râde.

— Stai, să pun lumina deoparte şi să-nchid porţile, a grăit ea, şi pe urmă spune ce ai de spus. Eu ştiu că nu eşti un om cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier. Asta-i dra­goste cu primejdie. Dar am înţeles că ai făcut o ispravă mare în târg la Ieşi la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuţii şi neferii Domniei şi te caută pe toate drumurile. Au să te găsească ş-au să te taie.

— Lele Ancuţa, a răspuns Todiriţă Catană; dacă mi-a fi scris să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. Află, lele Ancuţa, că-n noaptea asta, — poate peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într-adevăr aicea, la porţile dumnitale, oştenii Domniei. Cu ei se află Costea Căruntu, care m-a legat ieri şi mă bătea peste fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele Ancuţa, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mănăstire. Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele.

Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuţa înfricoşată. A clipit din ochi şi şi-a dus palmele la obraji. Ş-a răcnit subţire:

— Tu eşti nebun, Todiriţă Catană, aşa cum spun şi alţi oameni!

Dar îndată după aceea s-a întors şi s-a aplecat către el şi l-a întrebat cu grabă cum socoate el că şi-ar putea împlini planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colţ de odaie, lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte, — şi mai ales Ancuţa mi se părea mie că grăieşte cu foc şi cu patimă.

După ce-au isprăvit ei de grăit şi de pus la cale, Todiriţă Catană a venit împotriva mea, s-a oprit şi s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea nişte priviri pe care voiam să le lepăd din mine şi nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i spune nimic. Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă tem.

— Du-te; nu întârzia... i-a grăit Ancuţa, când el îşi lua armele.

Şi-a întins mâna pe umărul lui apoi şi-a tras-o iute înapoi. Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât ş-a sărutat-o.

— Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra..

Pe urmă a rămas neclintită, lângă uşă, — ş-a ascultat cum grăieşte răzăşul cu caii, cum îi îndeamnă şi cum porneşte.

Vuietul căruţei s-a depărtat şi nu se mai auzea şi ea tot stătea cu urechea aţintită.

Şedeam împovărat lângă lădiţele mele şi nu înţelegeam nimica. Ce fel de vânt tainic mâna veştile aşa de grabnic de la Ieşi în lume? Şi cum se pot aduna şi înţelege într-asemenea chip doi oameni străini? înalţ privirile: văd că Ancuţa s-a aşezat pe o laiţă: se uită înspre mine şi făclia îi joacă în lu­minile ochilor, dar nu mă vede. Parcă tot ascultă şi nu vede. Şi aşteptăm aşa până ce sună zvoană pe şleah — şi cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic se opreşte în bătă­tură alaiul cel mare de la Ieşi. Şi-ndată aud răcnetul lui jupan Costea Căruntu şi hangiţa se scoală din locul ei, des­chide uşa şi saltă făclia deasupra capului. Pare apoi a-şi aduce aminte şi de mine şi, plecând numai uşor fruntea, îmi suflă pe sub braţ:

— Dumneata, meştere Ienache, ştii ce ai de spus.

Au tăbărât slujitorii Domniei, răcnind să le deie vin. Jupan Costea însă i-a înfruntat şi i-a ocărât şi i-a scos afară la cai şi-n jurul căruţei. Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, gră­mădită cu capu-n piept asupra genunchilor, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că tot plânge.

Iar jupan Costea, bătând cu sabia în podele, s-a apropiat şi m-a cunoscut.

— Cum se poate, bre Ienache, zice — aşa degrabă ai ajuns în aceste locuri? Spune-mi dacă n-ai aflat cumva pe drum veste despre mişelul pe care-l căutăm.

— Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiriţă Catană pe care-l cauţi dumneata şi l-am văzut...

— Cum se poate, bre Ienache? a strigat slujitorul agiei; iar hangiţa s-a întors către mine, aţintindu-mă.

— L-a văzut, a adaos ea. A trecut pe aici.

— Da, încuviinţez eu; a trecut pe aici ş-am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timişeşti cu mare spaimă...

Am auzit larma slujitorilor de-afară şi mi s-a părut că jupan Costea se bucură.

— De armele noastre nu poate să scape! a răcnit el cu tărie. Hangiţa zâmbeşte şi grăieşte cu blândeţă:

— S-aude că şi-ar fi găsit tovarăşi alţi răi şi bezmetici şi vor să prade marfa pe care o duceţi dumneavoastră în căruţă.

— Ce? Cum? — s-a îngrijit omul stăpânirii. Are să-şi lese căpăţâna sub picioarele calului meu!

— Moldova vine mare după ploi, grăieşte iarăşi hangiţa, şi vadul de la Timişeşti acuma e greu de trecut.

— Cum se poate? Şi alt drum nu-i?

— Este drum prin Tupilaţi. Treceţi pe pod umblător.

— Atunci oamenii mei grăbesc după el şi-l înfundă acolo, la Timişeşti, iar eu trec căruţa cu marfă boierească pe podul umblător. Facem două trebi bune şi mulţămim pe stăpânii noştri. Ne ferim astfel şi de orice fel de întâmplare potrivnică... Şi-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpâ­nirii, lelea Ancuţa m-a coborât cu dânsa în pivniţă ş-am scos amândoi la lună cofe cu vin. Şi adăpându-se oamenii şi făcând zarvă şi prinzând mare curaj, au juruit pieirea mişelu­lui fugar ş-au apucat-o pe şleah înainte. Iar jupan Costea, cu o samă de slujitori, a pornit prin partea ceastlaltă ca să deie pe podul umblător de la Tupilaţi. Lelea Ancuţa i-a dus pe drum foarte scurt şi m-a ţinut toată vremea lângă dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu mare glas la podar. Şi s-a înfăţişat un moşneag cu pletele-n ochi şi surd.

— Să ne duci de ceea parte! a răcnit Căruntu la el, ară­tându-i cu sabia celălalt mal.

— Vă duc, boieri dumneavoastră, bâlbâie moşneagul cu groază. Da-i apa mare, măria voastră, şi-i greu de trecut atâta norod, şi cai şi căruţă, şi fiind şi la vreme de noapte...

— Nu-i nimica, moş Bara, îi ţipă hangiţa la ureche. Îi treci pe dumnealor pe rând. Întâi pe cel mai mare şi pe duduca din căruţă. După aceea or trece caii; pe urmă ceilalţi. Eu nu m-amestec, jupâne Coste, dar spun numai o vorbă. Şi nu s-a face decât după cum porunceşti dumneata.

— Ţine podul bine şi bagă samă! s-a întors jupan Costea către moşneag. Mă treci întâi pe mine cu sora luminăţiei sale vornicului Bobeică. Şi dacă nu-ţi faci bine datoria, să ştii că unde-ţi stă capul, au să steie picioarele!

Moşneagul şi-a vârât între umeri capul şi s-a tras către şăici. Iar jupan Costea Căruntu, cu vorbe blajine, a coborât din căruţă pe duduca Varvara, subţirică şi plină de spaimă. Când a trecut spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuţa, aplecându-se să-i vadă ochii. Scripetele a prins a scârţâi pe odgon şi apa rupea şi fărma în solzi lumina.

S-a lipit podul încet de celălalt mal ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut. Nu s-a auzit de acolo nici un glas, nu s-a simţit nici o mişcare. Numai pe Ancuţa o vedeam că ascultă cu încordare, şi-i sticlea luna în ochi. O priveam stând aşa şi aşteptând, şi de la o vreme m-am întors de către ea cu frică. Nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat, cu toate strigătele şi chemările de mai pe urmă ale Ancuţei ş-ale oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupilaţi ş-au adus iarăşi la cestălalt mal podul. Am găsit într-o şaică pe moşneag legat. Şi-n cealaltă şaică pe jupan Costea, strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură. Când l-am slobozit din funii şi i-am dat afară căluşul, a început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-a stupit în prund dinţii de dinainte amestecaţi cu sânge închegat. Aşa era de prăpădit, încât a trebuit să-l culce oamenii lui în căruţă, ca să-l poată duce înapoi la agie. Aşa m-am mirat eu de asemenea întâmplare, şi înţelegeam că lelea Ancuţa, când se uita la lună, auzea ce se petrece la celălalt mal. Eu n-am ştiut ce-a fostşi nici jupan Costea n-a spus niciodată. Nu cred să fi fost farmece de-a hangiţei, măcar că ea auzea.

Mai degrabă răul acela Todiriţă Catană, a stat acolo la pândă ş-a stropşit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuţa am aflat târziu după aceea că acest mişel ar fi scăpat cu duduca Varvara în ţara ungu­rească. Ş-atunci iar am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei. Am fost eu, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, multă vreme mâhnit pentru asemenea blăstămăţii, care s-au petrecut în târg la Ieşi şi la apa Moldovei.