• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

— Atunci oile cine le păzeşte? mârâi ciobanul; iar noi iarăşi ne-am veselit.

— Toată lumea la carte, şi băieţi şi fete.

Comisul se încruntă:

— Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânşii.

Noi cu toţii am fost, se-nţelege, de părerea comisului. Şi iar am strigat, ca să s-audă până-n ţara nemţască.

Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a noastră, a zâmbit ş-a aşteptat să ne liniştim. Iar după ce ne-am liniştit, a urmat:

— Şi mai au acei nemţi, cinstite căpitane, lucru bun rânduială şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului.

— Asta eu iar n-oi crede-o ca şi căruţa cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul.

— Ba eu cred şi-mi plăce şi asta, i-a întors răspuns răzăşul.

— Aşa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptă­mâni şi văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflându-i iritici. Însă altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos.

— Atunci cum îs iritici?

— Îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la Trei-Sfetite.

— Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face! se învoi comisul.

Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nem­ţilor, l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea călătoriei lui.

— Ş-am umblat, zise el, la nemţi pe drumuri şi-n târguri şi nime nu mi-a făcut nici o sminteala, nici om de rând, nici slujbaş împărătesc. Şi mi-am adus cu căruţa aceea de foc, cum zice omu ista care nu crede, marfa până la Liov. Iar la Liov am încărcat-o în şarabane nemţeşti. Şi la Suceava am schimbat-o în cară de-acestea din Cordun. Şi la Cornu-Luncii am intrat în ţara Moldovei, cu bucurie. Şi dând vamă cătră Domnie, vameşii m-au întrebat dacă nu le-am adus şi lor câte-un dar de la iriticii şi ticăloşii aceia de nemţi. Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei ş-am scos pentru doi vameşi câte nu baider roş. Căci din vreme mă pregătisem pentru asemenea împrejurare, ca să nu-mi spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lăsat să trec; ş-am umblat cu linişte până-n drept cu Boroaia. Ci acolo a ieşit din lunca Moldovei un călăreţ, frumos şi voinic om, şi mi-a făcut semn cu mâna, să stau. Am înţeles că, dacă nu stau, are să-mi facă semn cu pistoalele. Şi, stând şi aşteptându-l, s-a apropiat de carăle mele şi m-a întrebat cine sunt şi de unde vin şi ce fel de marfă duc. I-am spus toate, ca unui judeţ. Şi l-am întrebat şi eu cine-i. Mi-a răspuns: Uită-te la mine. Eu îs hoţ şi slujesc la acest drum mare. Să-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale.

— Om bun, îi zic eu, să-ţi dau marfă, căci alţi bani n-am. Ce-am mai avut am dat cărăuşilor şi până la locul meu mai am două zile de drum.

— Aşa? Atunci să-mi spui ce marfă ai.

— Apoi ce marfă să am? Am marfă de la Lipsca din ţara nemţască. Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pân­zeturi pentru nevoile femeieşti.

— Ce vrei dumneata să fac cu asemenea marfa? zise hoţul. N-ai găsit la acei păcătoşi altceva, potrivit pentru un voinic ca mine?

— Ba, dacă nu ţi-i cu supărare şi dacă ţi-a plăcea, m-am gândit şi la asta, om bun, îi spun eu. Poftim un baider roş de lână de la India, cum n-are nimeni în toată ţara şi care şade bine mai cu samă omului călare!

— Să văd! cere hoţul.

Eu îndată scot din buzunarul celălalt al giubelei al treilea baider şi i-l întind. Când l-a văzut mare bucurie pe acel voinic. L-a luatşi s-a dus mulţămindu-mi.

Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drăguşeni, tot deasupra Moldovei. Opresc carăle în popas şi pun pe oameni să facă un foc la botul boilor ş-o mămăligă în cujbă. Când scot eu brânza şi răstoarnă ei mămăliga, iaca se înfă­ţişează privighetorul şi-mi cere îndreptările, din porunca isprăvniciei.

Ce să vă spun? Eu am straşnice îndreptări şi mai ales o scrisoare de la nănaşul meu dumnealui aga Temistocle Bucşan. Scot şi-i arăt îndreptările şi-i vâr sub nas mai ales acea scrisoare.

Zice aşa în acea scrisoare:

„Din porunca măriei sale Vodă, dumneata ispravnic ori privighetor, ori vameş, ori vornic de sat, orişicine ai fi, să nu cumva să cutezi a vătăma acestuia neguţător, ci să-l leşi a merge cu pace la locul său. Aşa”

Se chiorăşte acel privighetor la pecete şi la iscălitură şi cârneşe din nas.

Zice:

— Dumneata, jupâne, vii din ţara nemţască?

Răspund:

— Da. Vin de la Lipsca.

— Şi ce fel de marfă aduci?

— Apoi ce fel de marfă? Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi, şi cituri, pentru trebuinţele femeieşti.

— Numai asta? zice el Apoi ce poate face cu asemenea lucruri un holtei precum mă aflu eu?

— Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dacă nu fi-i cu supărare şi dacă ţi-a fi pe plac, cinstite privighetor, eu m-am gândit şi la o întâmplare ca asta. Şi am la mine, pe lângă toate fleacurile muiereşti, un baider roş de lână de la India, cum nu se mai află pe lumea asta mai frumos.

— Să văd, mă îndeamnă privighetorul. Eu scot al patrulea baider şi i-l dau, şi el se duce fără să-mi mulţămească.

— Asta este, fraţilor creştini, sfârşi cu voie-bună negus­torul. Mi-am plătit dările şi vămile ş-acuma umblu slobod până-n târg la Ieşi. Acolo mai am o dare cătră sfânta noastră maică Paraschiva şi cătră părintele Mardare. Trebuie să caut şi la obrazul dumnealui nănaşului meu aga Bucşan. Şi pe urmă mă pot hodini în casa mea şi-n dugheana mea, aşteptând rodul trudelor mele şi anul când îmi va fi dat să-mi iau soţie, căci trebuie să aflaţi că încă sunt holtei.

Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor. Şi într-acea zvoană s-a-nfăţişat, părând spăriată, însă zâmbind în colţul gurii, Ancuţa. Într-un chersin aducea plăcinte cu poalele-n brâu. La care vedere noi şi mai tare ne-am bucurat şi ne-am burzuluit. Iar Dămian Cristişor lipscanul, fiind înveselit aproape cât şi noi de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stângă în buzunarul cel adânc al giubelei şi a scos la lumină o zgărdiţă de mărgele. Păşind lângă hangiţă, i-a aşezat-o sub guşă şi i-a încheiat-o la ceafă. Apoi, făcând un pas îndărăt, a privit-o cu uimire.

— Jupâneasă Ancuţă, a zis el, iată aici mărturia tuturor oaspeţilor tăi. Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă mai minunată la o muiere mai frumoasă!

Apucând-o de după cap, a sărutat-o pe amândoi obrajii. Iar Ancuţa, lepădând chersinul, i s-a răsucit pe dedesubtul braţelor ş-a scăpat în fugă spre han.