• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Balaurul

— Fraţii mei! a început cu mare putere comisul Ioniţă, şi s-a desfăşurat în picioare cât era de nalt şi de uscat; adevăr mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai înfricoşat!

— S-ascultăm povestirea comisului... a strigat cu glasu-i repezit moş Leonte Zodierul. S-ascultăm povestirea cinsti­tului comis! Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne trebuie şi s-ascultăm. Chiar tare voiam să te rog, comise Ioniţă, să nu-ţi uiţi datoria şi cuvântul. Noi, aici, de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei de demult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă, — aşa vin, — în alt loc nu se poate. Nici aşa dulceaţă, aşa voie-bună ş-asemenea ochi negri: eu parcă tot sub ei aş sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor... Nu trebuie să-ţi încrunţi sprâncenele, jupâneasă Ancuţă, căci eu am fost prietin maicii tale. I-am căutat şi ei în cartea de zodii, cum ţi-am căutat şi dumnitale. Foarte bine şi foarte adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas nemulţămită.

— Ba am fost mulţămtă, răspunse hangiţa râzând.

— Se-nţelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuţă; căci eu în taşca asta de la şold am carte veche întru care se spune tot adevărul. Când m-ai întrebat, ţi-am spus toate după rânduială: mai ales că porţi după dumneata miros de busuioc şi faci pe bătrâni să dorească anii tinereţii.

— Asta-i foarte adevărat, întări răzăşul de la Drăgăneşti; însă asta o puteam spune şi eu, fără carte de zodii.

— Se poate, comise Ioniţă, şi te poftesc, nu-ţi uita cuvântul. Cum am spus, asemenea poveşti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar s-a învălit întru întristarea sa şi tace. Ci eu nu ştiu, comise Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva mai înfricoşat. Vă spun drept că numai o dată, când sunt mi-am mai simţit aşa inima, ca potârnichea în căngile şoimului.

Hangiţa a întors spre bătrân ochii ei aprigi, c-un glas pripit:

— Când ai văzut întăi balaurul, moş Leonte!

— Da, încuviinţă bătrânul, când am văzut întăi balaurul.

Toţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa.

— Ce vorbeşti de balaur, frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioniţă, şi s-a aşezat la locul lui. Care balaur? — Şi ne privea încrucişat şi nedumerit, parcă atunci căzuse între noi.

— Când am văzut întăi balaurul... grăi cu linişte moş Leonte. Eram aşa, flăcău trecut de douăzeci de ani, şi părintele meu mă învăţa meşteşugul lui, căci şi el a fost zodier şi vraci care nu se mai afla pe lume. Şi pe după Sântilie, stând cu el la târlă pe dealul Bolândarilor, îmi arăta ziua buruienile şi rădăcinile pământului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am văzut întâi balaurul.

Răzăşul de la Drăgăneşti răsuflă prelung şi aruncă o privire ca de duşman spre moş Leonte.

— Asemenea dihanie mie încă nu mi s-a arătat... mărturisi el şi glasul parcă-i era slăbit şi fără curaj. Spune repede, moş Leonte, căci avem vreme destulă.

— Mult n-am de spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia comisului Ioniţă, am să povestesc — şi mare dorinţă am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale...

Moş Leonte îşi potrivi cu coatele chimirul, îşi pipăi taşca, şi se uită în juru-i ca să se încredinţeze că oala cu vin i-i la îndămână. Era un ţăran de la noi, de pe Moldova, ras şi cu mustaţa albă, plin la obraz, voinic şi c-oleacă de pân­tece. Şi când grăia şi râdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă.

— Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem de Cea-cu-dinţii-lungi...

Începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul.

— Apoi cum ţi-aş spune cu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvântă el. Trăia la noi, la Tupilaţi, pe vremea aceea, un boier mare şi fudul: Îl chema Nastasă Bolomir. Era nalt şi-ncruntat ş-avea pe piept o barbă mare cât o coadă de păun. Acu se-nsurase el de două ori, cu toată rânduială. Şi luase întăia oară o fată de boier de la Bârlad, ş-aceea mult n-a putut suferi mâniile şi aspri­mile lui şi s-a întors bolnavă şi plângând la părinţii săi. Iar de-al doilea s-a însoţit cu văduva unui grec, Negrupunte: frumoasă femeie ş-aceea, şi bogată. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa cununiile pe cap — şi-ntr-o toamnă am văzut-o galbenă şi ovilită, parc-o bătuse bruma; şi s-a dus la doftori prin străinătăţi, unde-a şi murit. A rămas boierul nostru singur o vreme, şi i se dusese numele că-i mor nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care stupeau după dânsul, când îl zăreau, ca după dracu. Tata chiar spusese râzând că de-acuma cuconu Nastasă Bolomir moare văduvoi — dar nu-i pasă, căci are curtea plină de ţigănci tinere... Aşa trecând o vreme, numai ce s-aude că boierul se-nsoară iarăşi. Cum se poate? Cu vreo văduvă de cele de abanos, cu vreo cneaghină de cele de la muscali, care umblă cu ciubote de iuft şi cu nagaică: numai aşa femeie ar fi potriva lui... Când colo, ce vedem noi? S-a dus la Ieşi şi s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ş-a adus la Tupilaţi, în droşcă cu patru cai, o copilă ca de şapte­sprezece ani. Când s-au dat jos la scara curţii, de abia ajungea cu fruntea la barba lui. Şi era bălaie şi râdea, parcă era soarele. Iar babele de la poartă şi de pe lângă odăile slugilor au prins a o căina ş-a o plânge: că-i aşa de puţintică şi de frumoasă, - ş-are s-o răpuie şi pe asta bărbosul. Iar Bolomir a luat-o aşa, frumuşel, de două degete de la mâna stângă ş-o purta ca pe un odor de mare preţ pe treptete de piatră, aşternute cu covor.

Dar n-a apucat a o duce până sus, că numai s-a întors către dânsul râzând, a clătinat din cap şi parc-a vrut să-l împungă cu nişte corniţe; s-a desprins de el ş-a fugit singură înainte.

Era şi tătuca de faţă. Şi-a scuturat pletele şi nu i-a plăcut o treabă ca asta.

Aşteptăm noi o vreme, după vorba babelor: vedem că cucoana Irinuţa nu-şi pleacă fruntea. Ba-i ieşiseră două ruje în obraji, şi râdea totdeauna arătând nişte dinţi mititei ca de şoricel.

Dar erau pesemne dinţi ascuţiţi, căci pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai scăzut şi mai tăcut.

Avea cucoana Irinuţa gust să se plimbe până la Roman, ori să se repeadă până la Ieşi, apoi numai un deget mişca ş-o vorbă îngâna şi cuconu Nastasă îşi pleca barba şi-i făcea pe voie.

Acu, nevasta grămăticului şi cu cămărăşiţa aflaseră nu ştiu de unde că drăcuşorul boierului nu-i nici bogată şi nici din cine ştie ce neam. Un fel de fată a unei nepoate de-a părintelui Mitropolit... Aşa zâmbeau ele şi făceau cu ochiul vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un flăcău prost ce eram, nu înţelegeam nimica.

Într-o vară, mă aflam la târlă, precum am spus, şi de Sântilie venise la oi şi tata; şi stăteam într-o colibă de frunzări aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. Şi de-acolo de la noi se zăreau gârlele şi scruntarele şi hanul acesta; la spate, departe, erau podurile şi munţii până unde