• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

se vede ca o negură. Ce se mai întâmplase în sat, nu ştiam, şi nici nu mă îngrijeam eu de asta. Iaca într-un rând, la amiază, fiind singur şi priveghind ceaunul pus în cujbă deasupra focului, aud tropot de cal şi văd cu frică pe cuconu Nastasă Bolomir oprindu-se şi descătecând la coliba noastră, în singurătate.

— Noroc bun, băiete, — zise. Tu eşti feciorul lui Ifrim zodierul?

— Sărutăm dreapta, cucoane, eu sunt.

— Unde-i tată-tu?

— Tătuca, — zic, — îi la făcut fân nu departe de aici, pe coastă. Trebuie să vie la mâncare.

— Dă o fugă şi-l cheamă. Să vie numaidecât, în clipeala asta! Eu stăteam în cumpănă; dar boierul s-a uitat aşa de urât la mine ş-a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am şi apucat-o pe coastă, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe tătuca: venea la mâncare. Când a auzit că-l cheamă aşa de aprig boierul, a tăcut: Hm! ş-a clătinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorbă. Când am ajuns la colibă, am găsit pe Bolomir tot lângă cal, sprijinit c-un cot în şa şi cu barba-n piept. Eu m-am dat în dosul frunzarului. Tătuca a paşit cu îndrăzneală înainte.

— Ce cauţi aicea, bre Ifrime? grăieşte boierul cu supărare. Eu umblu după tine în sat şi tu sălăşluieşti în pustie?

— Sărut mâna, luminate stăpâne, răspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar dacă mi-ai fi trimes măria ta un cuvânt, aş fi lăsat tot şi m-aş fi înfăţişat la curte.

— Ştiu, grăieşte boierul tot supărat; dar eu n-am când aştepta! Ascultă, Ifrime, nimene nu ştie, şi poate nici tu nu ştii ce amărăciune mare apasă sufletul meu.

— Supărarea-i de la Dumnezeu, stăpâne, şi trece.

— Nu trece. Vorbeşti ca proştii, pentru că nu ştii.

— Ba ştiu, măria ta, că supărările de dragoste sunt mai rele, dar trec ş-acestea...

Boierul s-a uitat la el încruntat:

— Ce ştii tu, bre Ifrime?

— Măria ta, zice tata, eu ştiu multe, că aşa-i darul meu. Eu citesc nu numa-n zodii, ci şi pe obrazul omului.

— Atuncea ştii tu, bre Ifrime, că-n casa mea a intrat un demon şi că nu mai pot avea linişte?

— Ştiu, luminat stăpâne.

— Ştii tu că mă chinuieşte ca pe Domnul nostru Hristos? şi-s ca un om însetat pe care-l pedepseşti legându-l de cola­cul fântânii?

— Aşa este, stăpâne, precum spui.

— Ascultă, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, nici cu rugămintea; şi pentru puţin lucru mi-am supus toată fiinţa mea ca un rob. Iar acuma, chiar în dimineaţa asta, cămărăşiţa mi-a adus ruşinoasă veste: că drumurile soţiei mele sunt pentru ocara mea şi obrazul cuconaşului celui mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixăndrel Vuza, poate l-ai şi văzut: în vara asta a intrat în casa mea de două ori sub cuvânt că are de vânzare nişte cai albi din ţara muscălească. El însă venea pentru altceva, şi eu n-am înţeles. Acuma am hotărât eu în inima mea ce să fac, am venit însă şi la tine, ca să nu greşesc cumva. Tu eşti un om care poţi cunoaşte adevărul şi vreau să mi-l ceteşti şi mie...

Boierul nostru era aşa de tulburat şi aşa de rătăcit, cum am văzut puţini oameni în viaţa mea. Îşi rodea barba şi n-avea astâmpăr. Iar tătuca, fără întârziere a intrat în colibă şi a ieşit în clipă cu taşca aceasta pe care o vedeţi la şoldul meu. Şi scoţând cartea, s-a aşezat lângă foc pe scăunel, a îmbăiat degetul şi a început a întoarce foile. Boierul aştepta în picioare lângă cal.

— Măria ta, în ce lună şi-n ce zi ai văzut lumina lumii?

— M-a născut neneaca într-o marţi, Ifrime, în optsprezece zile a lunii lui octombrie.

— Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zodia Scorpiei, căutând şi-n alte locuri, după rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat, cum că măria ta eşti om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te leşi în voia ei.

Şi a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se po­triveau unui ase menea om năprasnic cum era boierul nostru. Şi cugeta că poate va putea să-l domolească. Dar Bolomir îşi scutura barba cu mare nerăbdare:

— Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea.

Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte şi i-a răspuns astfel:

— Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuţa ai pus-o măria ta în luna lui april, în săptămâna luminată, după sfintele Paşti. Deci aceasta este însoţirea cea bună şi adevărată, după zodie. Iar aicea, stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunţii este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu muierea lui... Şi mai spune aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este Cumpăna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor măr­turii.. Aşadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt netrebnice, şi trebuie să depănezi de la inima măriei tale gândurile cele rele.

Boierul a stat puţin cugetând.

— Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu?

— Slăvite stăpâne, aşa este precum spun.

— Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinuţa? A plecat ieri, cu vorbă că vine azi.

— S-a dus, măria ta, căci aşa a voit Dumnezeu să nu se întâmple o cumpănă după vorbe minciunoase şi mânie...

— Se poate... a mormăit boierul ceva mai domolit. Într-ade­văr, altfel s-ar fi întâmplat faptă cumplită... Aferim, omule; am auzit vorbe adevărate din cartea ta şi altă dată. Deci-dară ce socoţi tu că trebue să fac?

— S-aştepţi, măria ta, căci are să fie bine...

Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. Iar tătuca s-a uitat după el lung şi zâmbind, până ce nu l-a mai văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins şi mi-a poruncit să pun calul la căruţă. Cuibărindu-ne amân­doi în iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad, — şi am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta aşteptând în prag Ancuţa cea de altădată.

O întreabă tătuca repede, trăgând căruţa lângă prag:

— Fină Ancuţă, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a trecut cucoana Irinuţa de la Tupilaţi spre Roman?

— Trecut, cum nu, nănaşule...

— Şi înapoi aşa-i că încă nu s-a întors?

— Nu; poate a trece mai cătră sară.

— Atuncea ai spus, fină Ancuţă, cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

— Dar ce este?

— Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui Bolomir — ş-acuma el îşi scutură barba, crâşcă şi vrea să verse sănge.

— Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? — a ţipat Ancuţa pocnindu-şi palmele. S-o omoare şi pe asta, după ce a asuprit ş-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoschi, — încaltea las’ să-i plătească una de-a noastră şi pe astă lume...

Aşa vorbind jupâneasa Ancuţa cu părintele meu, amândoi