• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Lupta cu şerpii zeiţei Hera

Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena. Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, şi povestea adesea :

- Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Se joacă. E voinic. In fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cîntece duioase... Vai, nu e mulţumire mai mare pentru-o mamă decît să-şi vadă pruncii că-s cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pîndesc nici rele, nici inimi duşmănoase...

Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni. Părea că trec în tihnă !... Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată palatele din Teba şi socotea în sine :

„Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă mijloace..."

Tot cugetînd, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri. încolăciţi pe-o ciută, o strîngeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii veninoşi. Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe un scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide şi Ificle.

Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monştrii, lacomi de sîngele cel tînăr, se tîrau pe pămînt, şi-n încolăcituri se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţîşneau scîntei verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios. Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre colţi. Pe negîndite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea !) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de groază, cei doi şerpi monstruoşi, ajunşi chiar lîngă scut.

Văzînd colţii oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. în timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, ţipînd prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi a prins în mînuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale celor doi şerpi. Le-a strîns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strînsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mîinile acelea, care-i strîngeau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strîns atîta, pînă ce monştrii Herei au pornit să-şi desfacă inelele-albăstrii... Cînd au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce-nfrînsese dihă-niile, c-un strigăt de izbîndă, a arătat Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvîrlindu-i la picioare ". Amfitrion îl trimite pe Alcide să înveţe meşteşugul armelor

Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat pe-un proroc - Tiresias pe nume - şi i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil. Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel :

„Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăţiei. El o să împlinească douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască războinici renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în palatul lui Zeus..."

Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor.

- De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-şi învingă duşmanii ! a spus Amfitrion, şi mama s-a-nvoit.

Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie şi să vîneze fiare. Şi s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-şi însuşească arta cea grea a luptelor, să-şi sporească puterea, încît, în scurtă vreme, şi-a întrecut tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din Teba ,ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe şi legume ; seara, cu carne friptă ; şi-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă.

Odată înfruntase el singur o oştire - ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase mii de sclavi - doar cu-o măciucă-n mînă. Şi izgonise oastea şi pe regele ei. Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe-Amfitrion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel.

„Iată că şi feciorul seamănă tatălui, îşi spunea el în gînd, şi-mi va fi de folos". Şi, fiind regele Creon atît de mulţumit de biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide. Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat să-i fie ginere şi urmaş. Tînărul s-a-nvoit.

- Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi prieten ne-ai fost întotdeauna. Voinţa ta-i poruncă. Mă-nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă... în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea, le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd şi chiuind, privegheaţi de Megara. Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toţii, şi hohotele lor răsunau în văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n inima zeiţei se-aprinde o mînie atît dencrîncenată, încît nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină.

Cere unei zeiţe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, salerge pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide. Zeiţa nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul asupra lui Alcide. Ia insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi tînăra-i nevastă.

Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că pruncii şi soaţa sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbuşit cu fruntea în ţărînă, cu sufletul zdrobit.  Geloasa Hera îl loveşte din nou crunt pe fiul Alcmenei. Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic şi ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veşminte-mpodobite,