• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

La oracolul din Delfi

Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea, îmbrăţişîndu-şi copiii, pe Megara ; se blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicîndu-i :

- Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orînduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atîtea ori molcom, căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată... Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Te du pînă la Delfi şi purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărîtă de Zeus. Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci...

Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide Teba regelui Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi. în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit de zeii-olimpieni - aşa cum cerea Hera - să-şi ispăşească fapta, slujind în chip de sclav regelui din Micena.

- Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă, să-i împlineşti cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile - douăsprezece-s toate - primejduindu-ţi viaţa.

Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să-nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale.

Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, mergînd către Micena. Tînârul alege drumul virtuţii. Mergînd el zbuciumat, îngîndurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întîlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare ; avea brăţări, inele, podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvîrlea zîmbete deşuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. In mînă ea purta o cunună de laur.

- Iţi cauţi drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle.

- Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.

Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă :

- Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine...

- Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni... Dar cine eşti, femeie ?

- Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun... Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trîndăvi în voie, poţi dobîndi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decît să te desfeţi... Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă şi a vroit să-l tragă pe drumurile ei.

Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa : - Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri - e drept - sînt multe. Insă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa.

- Tu cine eşti ? - Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pămînt. Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor uşoare.

- Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus, dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat şi preschimbînd tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni... Tu-mi poţi fi de folos ?

- Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.

- Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi mai mulţumit...

- Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.

La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrînare şi i-a rostit cu silă :

- Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi !... Am să mă lupt cu Hera şi, cînd o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii...

Din clipele acelea - cum au cîntat poeţii - fără de şovăire, Heracle n-a urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori cîte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale necruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii...

<h2>Sosirea la Micena </h2>

...Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia :