• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

                               
                        XIII
                    DATORII VECHI

    Datoria să ţi-o plăteşti la timp, căci are şi ea rostul ei şi nu stă, dac-o laşi nebăgată-n seamă, în amorţire, ci mişcă şi creşte de n-o mai poţi stăpâni în cele din urmă.
    Naţl se temuse că n-are să fie bine dacă se va întâlni cu tatăl său şi a potrivit lucrurile anume aşa ca să nu rămâie singuri. Luând apoi hotărârea de a nu mai da ochi cu el, avea de gând să ceară bani de călătorie de la muma sa şi să plece cât mai curând. Vorba despre pedeapsa lui Dumnezeu i-a căzut însă atât de greu, încât n-a mai putut să stea cu mumă-sa. Se temea că nu se va putea stăpâni şi n-ar fi voit odată cu capul să-i zică vreo vorbă aspră.
    El a crescut, aşa-zicând, în braţele mumei sale şi nu intra în mintea lui gândul că poate să fie în lumea aceasta ceva ce el să nu-i spuie şi ei. Inima îi da deci şi de astă dată brânci ca să-i spună tot. Ştia că dânsa-l va înţelege, se va muia şi-i va fi de mare ajutor în greaua luptă sufletească. El însă o ştia şi aceea că dânsa îi va spune bătrânului tot, şi aceasta n-o voia.
    Avea cuvinte de a se plânge de tatăl său. E însă în firea omului să treacă cu vederea păcatele părinţilor săi, şi nu o dată el îşi zicea: ,,Ţi-e tată şi n-ai să-l judeci!" De aceea îşi făcea mustrări totdeauna când scăpa vreo vorbă mai aspră despre tatăl său. Şi nu e într-adevăr lucru mai dureros decât să nu poţi avea o bună părere despre părinţii tăi. Aceasta o simţea acum Naţl în toată clipa.
    Lasă că tatăl său era, în gândul lui, vinovat de toate, dar el se mai şi temea ca nu cumva acesta, aflând ceva, să facă, om îmbătrânit cum era, vreun scandal, să se certe cu Mara ori s-o oprească pe Persida din drum. Astfel se stârnise în inima lui o adevărată duşmănie faţă cu tatăl său, şi adeseori îi venea să se ducă, să-l caute, să-l apuce, unde-l va fi găsind, şi apoi ce va voi Dumnezeu. Se simţea că nu s-ar mai putea stăpâni dacă ar mai vedea pe mumă-sa plângând ori dacă acesta i-ar mai zice vreo vorbă aspră. El nu mai putea să dea ochi nici cu mumă-sa. Îi era grozav de greu, dar nu mai putea.
    Cu atât mai rău, căci prin asta lucrurile nu se împăcau, ci numai se amânau şi mai vârtos se încurcau.
    Fiindcă aşa cu mâna goală n-ar putea să plece, el s-a împrumutat de la Griner, neguţătorul de piei, cu trei sute de florini. Ovreul nu numai că i-a dat bucuros, dar l-a mai şi rugat să-i spună când va mai avea trebuinţă: ştia el că plăteşte Hubăroaie, numai să nu afle Hubăr, ba plăteşte chiar Hubăr, numai să nu afle lumea.
    Aşa au şi venit lucrurile.
    Hubăroaia era nemângâiată că feciorul ei a putut să supere atât de greu pe tatăl său, dar îi dădea, la urma urmelor, dreptate: tot era mai cuminte aşa decât ca lucrurile să fi ajuns la ceartă. Că n-a luat rămas bun nici de la ea, asta-i părea lucru firesc: ea nu l-ar fi lăsat să plece fără ştirea bărbatului ei. I-a mai şi mulţumit dar lui Griner când acesta a venit peste câteva zile să-i spună în toată taina că i-a dat lui Naţl bani de drum.
    Hubăr era parcă l-ar fi ciomăgit cineva când a aflat că feciorul său nu şi-a luat ziua bună de la mumă-sa. Ştia că ţine la dânsa, şi astfel dădea cu socoteală că mare trebuia să fi fost mâhnirea lui ca să-i poată face ei o atât de mare supărare. În zadar, nu e în lumea aceasta nimic mai tare decât durerea de părinte: nu zicea Hubăr nimic, nu se plângea, dar era muiat, şi acum, când ar fi fost să-şi osândească feciorul, îşi făcea el însuşi mustrări, fiindcă ţi-e parcă tot ale tale sunt şi păcatele ieşite la iveală în copilul tău.
    Îşi făcea Hubăr mustrări şi-şi dădea silinţa să mângâie pe nevastă-sa.
    În tăcerea sufletului său, el tălmăcea mereu vorbele pe care i le grăise Naţl.
    ,,Ţi-e uşor ţie, parcă-i zisese Bocioacă, dar e greu penrtu nevasta ta."
    Era aspră afară din cale mustrarea cuprinsă în aceste vorbe, şi încă mai aspru se simţea mustrat când îşi aducea aminte vorbele: ,,Ei au dreptate când ne iau în bătaie de joc!"
    Îi era greu lui Hubăr să dea ochi cu oamenii; parcă toţi ştiau cum s-au petrecut lucrurile şi se temea ca nu cumva să-l întrebe ce i s-a făcut feciorul. Era mai bine să stea pe acasă, să caute de treburile lui, să mai ia şi asupra sa o parte din sarcina pe care nevasta sa o purta acum ea singură.
    Astfel, fără multă vorbă, oarecum pe nesimţite, se schimbase casa lui Hubăr: era ca şi când soţ şi soţie, după o lungă despărţire, s-ar fi însoţit din nou la o viaţă mai strânsă decât în tinereţe. N-o ştiau la început aceasta decât cele două servitoare şi calfele; vestea însă, şi cea rea, dar şi cea bună, trece din om în om, şi în curând lumea toată a ajuns să afle că nu mai e cum atâta timp a fost la casa lui Hubăr.
    Peste vreo trei săptămâni, în sfârşit, Hubăroaie a primit mult aşteptata scrisoare, prin care feciorul ei vestea c-a sosit la Buda şi a fost pe la Hansler, unul dintre verii ei. Ei îi cerea iertare pentru c-a plecat aşa fără de veste şi s-a împrumutat de la Griner, dar despre tatăl său nimic.
    Ea-ncepu să plăngă.
    - Ei, lasă! grăi Hubăr. E mai bine aşa! Să se zbuciume şi el, să-şi verse focul tinereţilor: de nemernicit tot n-are să se nemernicească. Cu cine ar putea să semene!
    - Trebuie, zise ea amărâtă, să fie la mijloc vreo slăbiciune, vro femeie care l-a scos din minţi.
    - Asta nu-mi vine să cred, răspunse el. Asemenea lucruri se află.
    - Va fi ştiind toată lumea, întâmpină Hubăroaie, dar nu ne spune nimeni nimic.
    Hubăr nu credea, dar cu putinţă era şi lucrul acesta, şi mult ar fi dat dac-ar fi putut să afle adevărul.
    N-avea însă de la cine să afle.
    Trecuseră douăzeci şi şase de ani de când trăia la Lipova, şi abia acum simţea că tot străin a rămas între străini. Avea cunoscuţi, avea chiar prieteni, cu care juca cărţi şi care veneau bucuroşi la masa lui, dar nu era într-aceştia nici unul care ar fi fost în stare să-i vorbească cu inima deschisă.
    Vina, la urma urmelor, a lui era, deoarece prieteni are cel ce ştie să şi-i facă; el însă era supărat pe toată lumea şi se închidea din zi în zi tot mai mult în casa lui.
    Dar supărat era Hubăr mai ales pe cojocari şi îndeosebi pe Bocioacă, care avea multă trecere şi ar fi putut, dac-ar fi voit, să pună lucrurile la cale ca Naţl să rămâie acasă.
    Mai supărat încă era Bocioacă. Lasă că e lucru urât să făgăduieşti şi să nu împlineşti, dar el nici nu putea măcar să spună de ce anume n-a împlinit ceea ce făgăduise.
    Nu! aceasta nici chiar nevestei sale n-ar fi putut să i-o spună.
    Se încărcase omul cu Doamne-ajută.
    Nu zicea Persida că n-are să se mărite.
    Ştiind prea bine că muma ei doreşte s-o vadă cât mai curând cu bărbat, ea, deşi abia împlinise optsprezece ani, se simţea fată bătrână şi hotărâtă-n gândul ei să se mărite după cel dintâi care o va peţi.
    Din întâmplare acesta a fost Brădeanu.
    Într-una din zile, după ce se acrise vinul, Marta a luat-o pe Persida din mănăstire şi a dus-o la dânsa acasă. Timp de vreo zece zile, cât a stat apoi la casa lui Bocioacă, Persida l-a văzut aproape în fiecare zi pe Brădeanu, şi Bocioacă râdea în el. În urmă Persida s-a dus acasă, la mama ei: era lucru de sine înţeles că are să facă pregătirile de nuntă.
    Deocamdată însă toate s-au schimbat: fără ca să-şi poată da seama de ce, Persida s-a întors iar la mănăstire, unde maica Aegidia o aştepta cu braţele deschise.
    O apucase ca atunci când Codreanu venise la mănăstire, un fel de spaimă, şi nu mai cuteza să ia asupra ei sarcini pe care nu se simţea destoinică a le purta. Şi astfel s-a petrecut viaţa ei de aici înainte: trăia pe apucate, când ici, când colo, azi la casa mumei sale, mâine la a lui Bocioacă şi apoi iar la mănăstire, în o necurmată frământare.
    Din când în când o cuprindea un simţământ de deznădăjduire. Îl vedea parcă în faţa ei pe Burdea, care râdea de zbuciumările ei şi-i spunea mereu că zadarnic se opinteşte; îl vedea pe Naţl umblând răzleţ prin lume şi-i venea să plece pe urma lui, să-l caute şi să se ducă amândoi, ca să li se piardă urma. Atunci se ducea în mănăstire şi iar se liniştea, iar lua hotărârea de a nu face decât ceea ce doreşte muma ei, iar era stăpână ea însăşi pe sine.
    Stăpână ar fi şi rămas dacă lumea ar fi lăsat-o în pace. Bocioacă însă făcuse legătură cu Mara şi trebuia cu orice preţ s-o mărite mai nainte de a se fi întors feciorul lui Hubăr, şi dându-i zor, o alungă-n mănăstire. Dar supărările omeneşti trec şi ele cum toate trec în lumea aceasta.
    Era foarte supărat Hubăr când s-a pomenit că Mara nu mai voieşte să facă tovărăşie cu el la pădurea din Cladova, şi-n supărarea lui luase hotărârea de a se pune în înţelegere cu Liubicek, ca să-i facă Marei greutăţi. "Am să-i arăt - îşi zicea el - că nu poate fără de noi s-o scoată la capăt!" S-au şi înţeles ca aşa să facă, dar a trecut o zi, au trecut două, au trecut multe, şi în trecerea zilelor li s-a muiat şi supărarea şi în cele din urmă n-au mai făcut nimic. Le era parcă puţin le pasă...
    Tot aşa trecuse supărarea şi cu Bocioacă. Când cu plecarea feciorului său, Hubăr era tare hotărât să le arate cojocarilor că poate să le facă multe neajunsuri. Au trecut însă zilele şi nu le-a făcut nici unul, şi cu cât mai mult se apropia timpul în care feciorul lui trebuia să se întoarcă, cu atât mai bine îi părea că n-a făcut nimic. La urma urmelor, tot era mai bine aşa.
    Bocioacă a uitat încetul cu încetul şi el făgăduinţa de a o mărita pe Persida şi puţin îi păsa în cele din urmă când şi cu cine are să se mărite fata Marei.
    Chiar Persida s-a deprins încetul cu încetul cu viaţa ei fără de rost şi n-ar fi dorit nici ea decât s-o lase lumea-n pace.
    Mara ea singură era mereu neastâmpărată, mereu cuprinsă de griji şi nu putea să doarmă nopţile liniştită, ca alte dăţi. Îi era parcă o mare şi nemaipomenită supărare o aşteaptă, şi nu ştie cum să scape de ea. Zilele alerga, se bălăbănea cu oamenii, zilele dădea şi lua bani, zilele avea mulţumiri, seara însă, după ce-şi făcea socotelile, o cuprindea o nespusă înduioşare. Îi era parcă nu mai poate să se bucure de roadele ostenelilor ei. Ce folos că adunase, când copila ei n-avea nici o nevoie de zestrea pe care i-o făcuse?!
    Şi avea dreptate Mara.
    Crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, Persida nu ştia ce va să zică a avea ori a nu avea. În gândul ei toate veneau de-a gata de la Dumnezeu, şi omul n-avea decât să-şi facă datoria, să ostenească şi să se roage pentru ca să le aibă cu prisos toate cele ce-i sunt de neapărată trebuinţă. Averile îngrămădite erau de prisos, ba un fel de dovadă despre lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
    Nu ştie să preţuiască averile agonisite decât acela care cunoaşte nevoile vieţii.
    Persida trebuia să le cunoască şi ea pentru ca să poată măsura iubirea cu care muma ei a agonisit şi agonisea averi.
    De Paşti, Naţl s-a întors acasă voios, cu capul ridicat, plin de încredere în sine, ca tot omul care se simte ieşit la liman.
    În zadar, nu era în el nimic mai tare decât slăbiciunea pentru muma lui, şi inima îi sălta când se gândea cum are să se bucure când îl va vedea ieşit stăpân de capul lui şi pus în fruntea gospodăriei.
    Se şi bucura muma lui cu atât mai vârtos cu cât nu se mai bucura acum numai ea singură. Chiar din ziua sosirii lui la Lipova a simţit Naţl că s-a petrecut o schimbare la casa lor: era parcă n-a fost niciodată vreo supărare în casa aceasta şi parcă nici n-ar mai fi cu putinţă vreo supărare în ea, atât de bine se-nţelegeau cu toţii.
    Mai erau însă la mijloc şi câteva datorii vechi, pe care le uitaseră cu toţii.
    După Paşti, Hubăr s-a dus iar la Bocioacă, starostele, dar de astă dată nu pe uşa din dos, ci pe poarta cea mare, ca omul care se simte în dreptul lui.
    Boicioacă, tot cel vechi, se bucura că poate să-l mulţumească, şi încă în Duminica Tomii a şi adunat pe oamenii de încredere ai breslei.
    Duminică-i duminică, iar sâmbătă după-amiazăzi Bocioacă a trimis pe Trică, mâna lui cea dreaptă, pe la oamenii de încredere ai breslei, ca să le spună că au ca mâine după liturghie să se adune.
    De ce? Aceasta Trică nu mai avea nevoie să le-o spună.
    Hubăr nu era orişicine, şi în timp de trei săptămâni, de când feciorul lui se întorsese, unii îşi dăduseră seama, iar alţii aflaseră din zvon că i s-au împlinit cei doi ani de călătorie şi că în curând va avea să facă tăietura de măiestru.
    Iar ăsta era un lucru care numai rar de tot se poate vedea, un fel de sărbătoare pentru lipoveni.
    După rânduiala breslelor, calfa de măcelar, care avea să treacă în rândul măiestrilor, trebuia să facă în faţa starostelui şi a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru.
    Însoţit de un zăvod şi ajutat numai de ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici şi cu cârpe, pe care, după tăiere, starostele şi oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte.
    După ce starostele se încredinţa că juncanul nu e ameţit cu spirt, ucenicul îi dădea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghie aşa, ca până ce numeri zece să nu se mai mişte, şi să-l jupoaie iute şi curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate aceste fără ca panglicile şi cârpele să se păteze de sânge.
    Urmează apoi preţuirea şi măcelărirea.
    Viitorul măiestru trebuia, înainte de toate, să-şi dea părerea cât cântăreşte carnea şi cât îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelărirea în şasesprezece feluri de cărnuri, fără ca să-şi păteze mâinile şi şorţul alb şi fără să lase fărâmături pe butuc.
    Drept încheiere se făcea cântărirea.
    Cel dintâi starostele lua muşchiul din spinare şi măiestrul trebuia să-l cântărească din ochi. Apoi urmau oamenii de încredere, care cereau fiecare cât îi venea la socoteală, şi măiestrul avea să măsoare cu ochii şi să-i taie fiecăruia dintr-o singură bucată cât a cerut.
    Nu-i vorbă, nu se nimerea totdeauna ca bucata să fie tocmai pe tocmai: o dată ea ieşea prea mică, şi atunci cumpărătorul se plângea c-a fost înşelat la cântar; altă dată ea ieşea prea mare, şi toţi râdeau în hohote. Cu alte cuvinte, lucrul se sfârşea cu veselie.
    Veselia cea mare era însă la ospeţia dată de noul măiestru, masă întinsă şi încărcată, la care se ştiau de mai înainte poftiţi toţi oamenii de casă, rude şi prieteni, fruntaşi şi tovarăşi de meserie.
    Era lucru mare, despre care vorbeau şi copiii pe uliţe şi pentru care se pregăteau toţi cei mai de aproape.
    Hubăroaie numai la asta se gândea, Hubăr pusese ochii pe juncan, pe care-l ţinea la îngrăşare, iar Naţl făcea mereu junghieri şi cântăriri de probă. Atât timp se plânsese că părinţii l-au făcut măcelar, iar acum se simţea oarecum mândru de gândul că n-a mai văzut încă Lipova măcelar care junghie, taie şi cântăreşte ca dânsul.
    Vedea parcă în faţa lui lumea adunată, căci nu numai starostele cu oamenii lui de încredere aveau intrare la tăietura de măiestru: putea să vie orişicine şi să intre pe poarta deschisă pentru toţi, şi mâna parcă-i tremura când se gândea că ar putea să vie şi dânsa.
    Doamne! Ce neînţeleasă e legătura lucrurilor din lumea aceasta!
    Luni de zile au trecut, şi el încetul cu încetul iar a ajuns la liniştea sufletească, încât ar fi putut să o vadă fără ca să se uite la ea şi să treacă pe lângă dânsa fără ca să se oprească.
    De trei săptămâni s-a întors şi nici n-a văzut-o, nici n-a avut nevoie de a-şi da silinţa să n-o vadă. Îi era totuna. Acum însă, când se gândea că ar putea şi dânsa să fie printre ceilalţi, îl treceau un fel de fiori.
    Şi avea omul dreptate.
    El se afla la Lipova, iar dânsa trecuse încă înainte de Florii Murăşul şi se afla la Radna, şi e departe de la Lipova până la Radna; era, cu toate aceste, un fel de legătură de la casa Marei până la casa lui Hubăr, şi fiorul care-l trecea pe el pornise oarecum de la casa părinţilor săi, inima i se încleşta cu toate aceste de câte ori se gândea la el. Acum dar, când a aflat că el s-a întors şi că e bine, voinic şi voios, ea se simţea uşurată, scăpată oarecum de o mare greutate.
    Atât de mult se temuse că din cauza ei, deşi fără de vina ei, omul acela îşi va pierde rostul, se va nenoroci şi va strica viaţa părinţilor săi, şi acum era scăpată de temerea aceasta.
    Sâmbătă seara, când Trică i-a spus că mâine se va hotărî când Naţl va face tăietura de măiestru, ea a început să tremure în tot trupul, iar după ce a rămas singură, ea a început să plângă, a căzut în genunchi şi a mulţumit lui Dumnezeu, care toate le-a scos bine.
    Acum, în această clipă de uşurare şi de mulţumire sufletească, era cuprinsă cu desăvârşire de simţământul că nu e în lumea aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dânsul, că el e om în puterea cuvântului, că are de ce să-l iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească a trecut el şi a trecut şi a ieşit întreg din ea.
    Era o înspăimântătoare nedreptate că nu poate să i-o spună aceasta şi lui.
    O! cum ar fi voit să meargă, să-l caute, să-l vadă, să-i vorbească, să-i spună ce simte, ce gândeşte, să-i mulţumească.
    Mintea i se oprea în loc când se gândea că toţi vor putea să-l vadă, toţi vor putea să-i strângă mâna, numai dânsa nu.
    Şi totuşi, ce mulţumire ar fi pentru el şi pentru ea dacă atunci, la tăietura de măiestru, s-ar vedea faţă-n faţă şi şi-ar strânge mâna!
    Firea ei năvalnică ieşea din ce în ce tot mai mult la iveală, şi mereu vedea-n faţa ei pe Burdea râzând în bătaie de joc.
    "E o mişelie nemaipomenită, îşi zise ea în cele din urmă, să ai o singură viaţă şi să amărăşti în viaţa aceasta zilele altora, lipsindu-te şi pe tine de cele mai mari şi mai curate mulţumiri!"
    Şi totuşi ea nu putea să-l vadă, nici mai ales să vorbească cu dânsul.
    Îi venea să strige tare, ca să se audă până la Lipova. N-a strigat, dar e peste putinţă ca o dorire atât de fierbinte să nu pătrundă tainic la orişicare depărtare, şi pe când ea se zbătea pe ţărmul drept al Murăşului, dincolo, pe ţărmul stâng, el era cuprins de un neastâmpăr ivit ca din senin.
    "Ce folos de mulţumirea pe care o am dacă nu e împărtăşită de cel mie mai iubit în lume? Durere nespusă e bucuria de tine singur simţită." I-a fost destul să-şi aducă aminte de ea, pentru ca să-i pară pustie şi fără farmec viaţa fără de dânsa.
    Câtă zbuciumare aşa numai în sec!
    Nu mai încăpea, ce-i drept, nici o îndoială că are feciorul lui Hubăr să facă tăietura de măiestru. Starostele, oamenii de încredere, breslaşii toţi aşteptau cu oarecare nerăbdare priveliştea şi masa de ospeţie: ziua însă nu era hotărâtă, şi multe se mai puteau încă întâmpla până atunci.
    Duminică după sfânta liturghie s-au adunat la casa starostelui unsprezece dintre oamenii de încredere ai breslei. Lucru nemaipomenit: nu lipseau decât trei din patrusprezece, iar unul din aceştia era Hubăr el însuşi.
    După ce se aşezară cu toţii împrejurul mesei, Bocioacă, om al bunei rânduieli, se ridică în picioare şi puse cartea de călătorie a lui Hubăr în mijlocul mesei.
    - Veţi fi ştiind, zise el sărbătoreşte, de ce ne-am adunat astăzi, şi nu mă îndoiesc că puţin o să stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rânduiala, vă fac împărtăşire că unul dintre fruntaşii breslei noastre, măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărâm ziua pentru ca feciorul său Ignatie să facă tăietura de măiestru.
    Toţi deteră zâmbind din cap, ba Oancea, măcelar şi el, nu se putu stăpâni şi strigă: "Vivat!"
    - Lucrurile sunt, precum ştiţi, urmă starostele, în bună rânduială. Anii de ucenicie şi i-a făcut băiatul chiar în casa tatălui său, unde a stat apoi un an şi mult pe deasupra calfă. Anii de călătorie de asemenea i s-au împlinit zilele acestea. Nu e dar nici o piedică la mijloc: nimic n-avem să-i iertăm, nici să-l trecem cu vederea. Când socotiţi să-i punem ziua?
    Gherghiţă cel mărunţel se ridică.
    - Pentru ca rânduiala să fie deplină, zise el iute şi cam bolborosit, şi pentru ca nici de ici, nici de colo să nu ni se poată face vreo mustrare, să se citească, după obicei, şi cartea de călătorie, ca să vedem pe unde a umblat şi la cine a lucrat.
    Bocioacă cel lung şi subţire începu să schimbe la feţe.
    Asta el însuşi şi-o făcuse.
    Vorbise atunci, pe la culesul viilor, cu Gherghiţă, ca să-l scoată pe Naţl măiestru, iar în urmă, după ce-şi schimbase gândul, îi spusese că nu se poate, fiindcă nu prea îi este cartea în bună rânduială. El uitase supărarea lui de atunci, dar Gherghiţă, om prepuielnic, nu uitase vorba ce-i spuse. Ce mai putea Bocioacă să-i facă?
    - Se poate şi asta, grăi el şi începu să citească adeverinţele scrise de stăpâni în carte, şi cu cât mai mult citea, cu atât mai rău i se înnoda glasul.
    Adeverinţele nu erau, ce-i drept, rele, dar băiatul stătuse câte patru-cinci săptămâni la un stăpân, şi apoi treceau câte două şi chiar trei luni până ce intra la altul.
    - Pare-mi-se, grăi Gherghiţă uitându-se pe sub sprâncene, că tot avem ce să-i trecem cu vederea.
    Bocioacă înghiţi un nod, iar Oancea nu se putu stăpâni:
    - Ei, zise el, asta se întâmplă. Trece vremea până ce mergi dintr-un oraş în altul.
    - Apoi, adăugă Bârzău, avea băiatul din ce să trăiască.
    Ceilalţi deteră din cap.
    - Putem, grăi Bocioacă, să-l chemăm în faţa noastră şi să-i facem mustrare.
    - Eu cred, întâmpină Gherghiţă, că nu e nevoie de asta. Băiatul e tânăr şi ne-nsurat, tatăl său nu e nici el neputincios: poate să mai aştepte.
    Bocioacă înghiţi mai multe noduri unul după altul. Putea, nu-i vorbă, să-l scoată chiar azi măiestru pe feciorul lui Hubăr, fiindcă ceilalţi erau de un gând cu dânsul şi se uitau şi altfel în gura lui; se temea însă de gura cea rea a lui Gherghiţă. Nu-i vorbă, puţin i-ar fi păsut dacă Naţl va face acum ori mai târziu tăietura de măiestru; apucase însă odată să zică ceea ce a zis şi ţinea ca pe a lui să rămâie. Şi n-ar fi fost vrednic de starostie dacă n-ar fi ştiut să iasă şi din strâmtorarea aceasta.
    Sfântul Ilie e patronul cojocarilor, şi-n ziua de Sfântul Ilie cojocarii au praznic mare, merg cu steagul şi cu muzica la biserică, se adună la masă mare şi joacă până în zorile zilei următoare sub cortul de verdeaţă. Acesta e un lucru la care nimeni nu ţine mai mult decât Gherghiţă, şi Hubăr nu putea nici el decât să se simtă măgulit dacă feciorul lui ar avea să-şi facă tăietura de măiestru tocmai în ziua când breasla-şi
    ţine praznicul.
    - Ştiţi ce? grăi Bocioacă voios, să ne facem o ziuă bună de Sfântul Ilie: să prăznuim la casa lui Hubăr.
    - Amin! strigă Gherghiţă dând cu pumnul în masă şi sărind în picioare.
    Era lucru minunat, şi nu se putea mai minunat! Auzi d-ta! Neamţul să dea praznicul de Sfântul Ilie!
    - Amin! strigară şi ceilalţi, şi lucrul era hotărât atât de bine, încât Bocioacă el însuşi a plecat deodată cu ceilalţi, ca să se ducă la Hubăr şi să-l vestească, aşa cum ştia el, despre hotărârea luată de fruntaşii breslei.
    Hubăr şi mai ales Hubăroaie se aşteptaseră la o zi mai apropiată, ştiau însă să preţuiască cinstea ce li se făcea şi erau mulţumiţi de împărtăşirea pe care le-o făcuse Bocioacă.
    Mulţumiţi ar fi rămas dacă n-ar mai fi fost la mijloc şi gura lumii şi răutatea omenească.
    Buna rânduială cere, ce-i drept, ca despre cele ce se petrec în sfatul breslei să nu se mai vorbească. E însă foarte greu să ştii ceva şi să nu le spui şi celor mai de-aproape ai tăi, şi încă duminică după-prânz nu numai Marta, ci şi nevestele celorlalţi cojocari ştiau şi spuneau la toată lumea că erau p-aci-p-aci să-l amâne pe feciorul lui Hubăr, fiindcă în timpul călătoriei a umblat mai mult hoinar decât prin măcelării.
    Luni, nu mai departe, i-a şoptit-o unul dintre oamenii răi de gură şi lui Hubăr aceasta.
    Hubăr ar fi primit mai bucuros o palmă în faţa măcelăriei.
    Carevasăzică, nu cinste, ci un fel de dar de milă i s-a făcut.
    Şi aveau dreptate cojocarii: feciorul lui umblase în adevăr hoinar.
    Deodată, fără de veste, ca din senin, s-a reivit în sufletul lui toată amărăciunea de odinioară, şi dacă atunci, când feciorul lui a plecat fără de veste de acasă, îşi făcea el însuşi mustrări, acum nu mai putea să-l ierte pentru ruşinea pe care i-a făcut-o.
    Trebuia să se răsufle, să-l mustre pe feciorul său, să-şi facă datoria de părinte.
    Trebuia şi totuşi era mai bine dacă nu-şi făcea datoria chiar acum, când feciorul său era foarte simţitor.
    Puţin îi păsa, ce-i drept, lui Naţl de părerile ce-şi vor fi făcând fruntaşii breslei şi lipovenii despre purtările lui în timpul celor doi ani de călătorie. El ştia, dar nu putea să spună nimănui cât de greu i-au fost acei doi ani şi ce mare lucru a făcut el în curgerea lor. Inima i se umplea de cea mai neagră amărăciune când îşi aducea aminte toate suferinţele prin care a trecut şi se gândea că în zadar au fost toate: nu era bine ca tocmai tatăl său să-i mai aducă aminte de acei doi ani.
    Duminică dimineaţa nu s-a mai putut stăpâni.
    Ştia unde poate s-o vadă pe Persida şi ar fi fost cea mai mare nemernicie dacă s-ar fi lipsit el însuşi pe sine de mulţumirea de a o vedea. S-a dus dar la biserica românească de la Lipova, şi după ce aici n-a găsit-o, a trecut la cea de la Radna.
    Gândul lui era s-o vadă aşa ca să nu fie văzut de dânsa. S-a şi strecurat printre oameni şi s-a oprit în dosul unui scaun; biserica de la Radna nu e însă atât de mare ca să poţi intra în ea fără ca să fii văzut de toţi, mai ales când eşti neamţ.
    Dacă n-ar fi fost atât de zăpăcit, ar fi avut şi el atâta minte ca să înţeleagă că în clipa când intră în biserică, toţi se uită la el şi se întreabă: "Cum vine neamţul acesta aici? ce caută? ce vrea?"
    Aşa a fost! Ba ceva mai mult: oamenii au aflat ce caută el.
    Intrând de la dreapta în biserică, el s-a uitat spre fundul bisericii, unde ştia că e locul femeilor, şi a rămas uimit, pierdut, cu ochii ţintă la Persida, care nu-l băgase în seamă. Şi cum oare să nu rămâie uimit şi pierdut?!
    Aşa n-o mai văzuse niciodată şi nici că şi-ar fi închipuit-o vreodată.
    Nu mai era fata cea plină şi rotundă ca luna: slăbise, faţa îi era mai lungă, umerii obrajilor ieşeau la iveală, pieliţa obrajilor era mai albă, subţire şi oarecum întinsă, sprâncenele păreau mai lungi şi mai dese, iar ochii erau parcă mai mari şi plini de o tristeţe care se revărsa peste toată faţa ei.
    Simţind că deodată toate privirile se îndreptează asupra ei, ea se uită speriată împrejur, ca omul care se-ntreabă: "Ce-am făcut? Ce mi s-a întâmplat?" şi ochii ei se întâlniră deodată cu ai lui.
    Sunt lucruri care se văd cu ochii, se pot simţi cu inima şi închipui cu gândul, dar în graiul omenesc nu se pot spune.
    Să ne închipuim că zile de-a rândul cerul a fost posomorât, întunecat, acoperit de o ceaţă deasă, şi deodată, pe neaşteptate, fără ca să ştii cum, soarele străbate prin ceaţă şi-şi revarsă lumina plină asupra lumii, încât toate se înseninează şi tot ceea ce vieţuieşte tresare cuprins de o pornire veselă.
    Aşa s-au luminat faţa ei şi faţa lui în clipa revederii şi aşa au tresărit înveseliţi ca din senin toţi cei adunaţi în biserică.
    Era parcă un suflet străbate prin toţi şi un singur fior de bucurie trece prin acest suflet.
    Numai o clipă însă. Clipa următoare, mai nainte de a-şi fi dat oamenii seama despre cele petrecute, Persida rămase cuvioasă şi cu ochii ţintiţi spre pământ la locul ei.
    Era o atât de aspră mustrare în faţa ei, încât el îşi plecă ochii ruşinat şi porni spre strana din partea lui. Abia acum simţea că prea a luat-o oblu înainte şi că trebuia să le facă toate ca şi când ar fi venit aici ca să se întâlnească cu altcineva. Intrând dar în strană, el dete mâna cu bătrânul Blăguţă, apoi - peste puţin - îi spuse pe şoptite că are o vorbă cu părintele Andrei. Iar după sfânta liturghie, când Bocioacă se sfătuia cu oamenii de încredere ai breslei, Naţl ştiricea de la părintele Andrei la cine ar putea să găsească aici la Radna viţei de tăiere.
    Atât de bine le potrivise toate, încât până chiar şi Persida ea însăşi, întorcându-se acasă, stătea la îndoială dacă el a venit ori nu pentru dânsa la biserică.
    Singur el ştia şi acum cât de greu i-a fost să nu meargă-n urma ei, ca s-o vadă cel puţin din depărtare, şi întorcându-se spre Lipova, era şi el pătruns de simţământul că ar fi o nemaipomenită mişelie să-şi calce pe inimă când atât de mult o dorea.
    Ce-i pasă lui acum de hotărârea breslei? Totuna îi era când şi cum va face tăietura de măiestru. Un singur lucru ştia: că e o grozavă nenorocire pentru dânsul de a fi fost născut din părinţii lui şi, lucru înspăimântător, că el n-ar putea să fie fericit decât după ce ar fi murit tatăl lui şi muma ei.
    Ah! ce urât gând, ce nesuferit simţământ, şi el nu mai putea scăpa de simţământul acesta.
    Luni pe-nserate el lucra la tocilă când tatăl său se întoarse cu faţa întunecată acasă.
    - Ai văzut? grăi Hubăr rece şi aspru.
    - Ce să fi văzut? întrebă Naţl, uitându-se lung la el.
    - M-ai băgat în gura lumii, m-ai făcut de râsul tuturora, răspunse tatăl său. Prin toate colţurile se vorbeşte c-ai umblat hoinar în timpul călătoriei şi că numai de milă te-au amânat până la Sf. Ilie. Erau să te trimită iar în călătorie. Ruşine. Să-ţi crape obrazul!
    Naţl se făcu alb ca varul, apoi picioarele începură să-i tremure, încât abia se mai ţinea pe ele.
    - Aşa e! zise el stăpânindu-se şi adunându-şi toate puterile.
    Ei au dreptate! Am umblat ca vai de capul meu, şi pot să gândească ce vor. Eu ştiu de ce, dar nu pot să le spun şi lor, şi dacă le-aş spune, n-ar mai zice nimic, ci mi-ar plânge de milă. D-ta însă îmi eşti tată şi trebuie, dacă ai inimă de părinte, să simţi că trebuie să fie ceva la mijloc, şi să mă ierţi, să-mi ţii parte, să mă aperi, cel puţin în gândul d-tale, iar nu să-mi mai faci şi mustrări, când eu însumi mă mărturisesc vinovat! Lasă-le, tată, să nu mai vorbim despre aceste. Orişice ar fi între noi, adause el muiat, să trăim în pace, fie chiar şi numai de dragul mamei, care d-tale îţi este nevastă bună, iar mie mai bună mumă.
    Hubăr era destul de deştept ca să înţeleagă mustrarea aspră care era cuprinsă în aceste cuvinte şi destul de cumsecade pentru ca să se simtă atins de ea.
    - Eu cred, zise el mirat, că-ţi mai sunt şi eu tată şi pot să ştiu ce este, dacă e ceva la mijloc.
    Naţl rămase cuprins de tulburare în faţa lui.
    Ce putea el să-i zică? Cum, Doamne, putea să spună în câteva cuvinte ceea ce-i zguduia toată firea?
    - Eu, zise el oarecum îmbrâncit de gândurile ce-l stăpâneau, eu, aşa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.
    - Carevasăzică, întâmpină Hubăr aprins, asta e la mijloc: ţi-e ruşine de meseria mea!
    - Nu e asta! îl întrerupse feciorul iute. Nu aşa trebuie să mă înţelegi.
    Hubăr însă nu ţinu de întreruperea aceasta. Încă de mult simţise că nu prea e feciorul lui făcut pentru măcelărie şi nu o dată se mustrase că nu l-a lăsat la şcoală. Se bucura deci că vorba a venit aşa, ca să se poată dezvinovăţi.
    - Tatăl meu, urmă el dar, a fost şi el măcelar, tot măcelar a fost şi tatăl lui, măcelari au fost toţi din neamul nostru de când ne ştim: ce sunt eu vinovat dacă mie Dumnezeu mi-a dat inimă pentru meseria părinţilor săi!
    - Ia lasă, tată, răspunse feciorul, că am cu cine să seamăn: multă inimă n-ai nici d-ta pentru tocatul de oase şi-ţi mai place să stai de vorbă cu oamenii deştepţi decât să tai carne şi să sfărâmi oase pe butuc. Mama să trăiască!... şi merge şi mă- celăria lui Hubăr.
    În gândul lui Naţl vorbele aceste erau grăite mai mult a laudă decât a mustrare; Hubăr însă vedea în ele mustrările ce el însuşi atât de adeseori şi le făcuse, şi obrajii lui se umplură de sânge.
    - Să nu te obrăzniceşti cu mine, strigă el ca ieşit din fire, încât ucenicul şi una dintre calfe ieşiră speriaţi din tocătoare, unde aveau de lucru. Ţi-am spus o dată că-ţi trag palme, şi nu are nimeni să ţi le ia de pe obraz.
    - Ba asta să n-o faci, îi răspunse feciorul rece, că mă pui la grea încercare. Atunci era atunci, iar acum e altfel. Hubăr, măcelar din buni-străbuni, înaintă hotărât spre el. Naţl ţinu în faţa sa cuţitul pe care-l avea încă în mână.
    - Te rog pe toţi sfinţii, nu te apropia! strigă el.
    - Lasă cuţitul! strigă calfa, care se repezi apoi spre dânşii, ca să-i despartă.
    Era prea târziu.
    Simţind pe tatăl său în apropierea sa, aruncă cuţitul departe de la dânsul.
    - După ce m-ai nenorocit, n-ai să mă mai batjocoreşti, zise el apoi şi îi dădu brânci, încât căzu pe spate de se lovi cu ceafa-n tocila din dosul lui.
    Aşa, cu capul gol şi cu mânecile sumese, cum era, el se depărtă cu paşi repezi şi ieşi din curte fără ca să se mai uite înapoi.