• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

                               
                             XIV
                        ROSTUL LUI BANDI

    Sâmbetele după-amiazăzi sărăcimea, orbeţi, ologi, bătrâni neputincioşi, copii fără de căpătâi se adunau venind unul câte unul la portiţa mănăstirii şi aşteptau, certându-se între dânşii, până după vecernie, când maica econoama ieşea, ca-n faţa lumii să le împartă milă, pâine, câte o bucată de carne, câte un săculeţ de cartofi, de fasole ori de mălai, câte un braţ de lemne în timp de iarnă şi câţiva creiţari, toate adunate de maicile cerşetoare de prin piaţă, de prin oraş şi de prin împrejurime.
    Pentru ca binecuvântările miluiţilor să nu se reverse numai asupra mănăstirii, maica econoama lua cu dânsa totdeauna pe câteva dintre fetele cu purtări mai bune, ca aceste să împartă darurile de milă, şi multe daruri a împărţit Persida, mult a fost binecuvântată de săracii al cărora glas străbate de-a dreptul la cer.
    Afară de aceasta, mănăstirea avea săracii ei, unii cărora li se dădea joia şi duminica, iar alţii care căpătau în toate zilele prânzul în mănăstire. Între aceştia din urmă era şi Reghina cu copilul ei, Bandi.
    Când a venit la mănăstire, Persida a găsit-o pe Reghina, cu copilul ei, atunci băiat de vreo patru ani, la uşa bucătăriei. Ani de zile de-a rândul le-a dat mâncarea şi niciodată n-a putut să se uite la ea fără ca să tremure cuprinsă de frică.
    Maicile o ştiau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă şi în toată firea. Când a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mână şi de un picior, strâmbă de gură şi cam smintită, încât abia te mai puteai înţelege cu dânsa. Degeaba ai fi întrebat-o cine e tatăl lui Bandi, căci zicea totdeauna că nu ştie, şi totuşi îşi iubea copilul atât de mult, încât îl ţinea, chiar şi băiat de şapte ani, în braţe şi nu voia niciodată să mănânce mai nainte de a se fi săturat el. "Eu mănânc ce rămâne!" zicea dânsa.
    Câteodată, aşa din senin, o apuca ceva de rămânea ca-nţepenită, cu ochii sticliţi, şi vorbea într-aiurea. Atunci spunea cum a fugit şi a rătăcit zile şi nopţi prin pădurea de la Cladova şi cum n-a mai voit să moară când şi-a văzut copilul voinic şi frumuşel.
    Şi în adevăr Bandi era băiat voinic şi destul de frumos la chip, dar fricos, liniştit şi atât de tăcut, încât rar ieşea vorbă din gura lui. N-ar fi fost chip ca cineva să-l depărteze de la mumă-sa; şedea lipit de dânsa ori o ţinea de poale când ea se ducea pe chinuite undeva.
    Bandi era băiat de vreo opt ani când Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ţinea ca un căţel după maica Aegidia, care peste câtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.
    Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămâie la stăpân şi a fugit, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci a rămas aşa răzleţ, trăind din mila oamenilor şi adăpostindu-se azi ici, mâine colo. Când vedea vreo călugăriţă, şi mai ales pe maica Aegidia, el fugea cuprins de frică şi se ascundea. Astfel la mănăstire i s-a pierdut încetul cu încetul urma şi nimeni nu se mai gândea la el.
    Abia acum, în Săptămâna Patimilor, întorcându-se de la Lipova, Persida l-a zărit stând cu undiţa pe ţărmul Murăşului din jos de pod.
    Trecuseră vreo trei ani de când nu l-a mai văzut şi băiatul crescuse în timpul acesta peste vârsta lui, dar tot îl recunoscu după prima ochire şi îi trecu parcă un fel de săgeată prin inimă. Vedea pe Reghina slabă, numai piele şi oase, cu faţa galfădă, cu gura strâmbă, cu ochii sticliţi, şi iar o vedea rătăcind singură, deznădăjduită, cu moartea în suflet, prin pădurea de la Cladova. Îi venea să fugă şi să nu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi şi ar fi dorit să afle ce s-a făcut el de când nu l-a mai văzut.
    Bandi, văzând că se uită mai întins la el, s-a speriat ca făcătorul-de-rele care se vede faţă în faţă cu urmăritorii lui, apoi recunoscând-o, îşi adună undiţa, gata de a o lua la fugă.
    Ea-i făcu semn să vie la dânsa, şi el se apropie umilit, fricos şi supus ca un câine chemat de stăpânul său.
    - Bine, Bandi, îi zise ea, dar tu ce faci?
    - Prind peşte, răspunse el.
    - Dar unde ai umblat de atâta timp?
    - Pe aici, pe la Lipova şi pe la Radna.
    - Dar din ce ai trăit?
    - Din ce am căpătat.
    - Nu vrei tu să vii cu mine, la mama? îl întrebă ea înduioşată.
    Era în faţa ei, în ochii ei şi mai ales în glasul ei atâta dragoste, încât faţa băiatului se lumină.
    El dete din cap, era însă atât de mişcat, încât nu putu să-i răspundă şi mari stropi de lacrimi se iviră în ochii lui şi se strecurară peste obrajii lui bătuţi de soare şi de vânt.
    - Nu plânge, Bandi, îi zise ea; de ce plângi, că n-am să-ţi fac nici un rău?
    - Dar, răspunse el, ai cunoscut pe mama şi ai fost atât de bună cu ea.
    Persida se cutremură.
    Mergând apoi spre casă, ea se încredinţă că băiatul, rămas singur din capul lui, se deschisese. Vorbăreţ nu era nici acum, dar părea foarte cuminte şi răspunsurile lui erau bine gândite, oarecum bătrâneşti.
    Viaţa lui sufletească era însă tot cea de mai nainte, şi în curând Persida a ajuns să se căiască de a nu-l fi lăsat să-şi prindă peştii înainte. Îi era oarecum frică de el. Alipirea către dânsa era la dânsul un fel de boală sufletească, şi ea nu mai putea să scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliţi ai Reghinei.
    Ducea, nu-i vorbă, coşurile Marei în piaţă şi, pe înserate, le aducea acasă, dar le făcea toate în grabă, se-ntorcea în fuga mare şi se uita, întors acasă, cu un fel de îngrijire la Persida, ca şi când s-ar fi temut că în lipsa lui i se va întâmpla ceva. Astfel dânsa nu mai putea să scape de ochii lui.
    Duminica Tomii, dimineaţa, când a dat ochii cu dânsa, el era foarte neliniştit, iar după ce dânsa s-a întors de la biserică, el gemea, parcă le-ar fi ştiind şi simţind toate, întocmai ca dânsa.
    Marţi după-amiazăzi Mara s-a întors acasă înainte de vreme şi cu faţa oarecum sperioasă.
    Hubăr, aşa ziceau toţi, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap şi era să-l înjunghie cu un cuţit mare dacă una dintre calfe n-ar fi sărit la timp, ca să-l scape.
    N-o privea lucrul acesta, şi totuşi ea tremura cuprinsă de simţământul că o mare nenorocire i s-a întâmplat, şi a grăbit acasă, pentru ca nu cumva fiica ei să afle de la alţii cele petrecute.
    Persida o ascultă râzând cu ironie.
    - Minciuni! zise ea. Minciuni neruşinate! strigă mai tare. Nu e Hubărnaţl în stare să facă lucrul acesta! Să mor eu dacă-i adevărat! Nu crede!
    Nici nu credea Persida, dar ceva tot trebuie să fi fost la mijloc, şi începu şi ea să tremure.
    Ochii ei se opriră asupra lui Bandi, care, auzind-o vorbind mai tare, se ivi în pragul casei.
    - Am să mă duc, urmă ea cuprinsă de o pornire covârşitoare, şi să aflu adevărul de la oameni care nu mint. Maica Aegidia trebuie să ştie.
    - Dar ce te priveşte pe tine?! întâmpină Mara, cuprinsă de grijă.
    Persida se opri în faţa ei şi se uită lung la ea.
    - Dă-ţi, te rog, seama, îi zise apoi, ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta şi eram să sar cu cuţitul asupra d-tale. Ori nu este adevărat, şi atunci trebuie să-ţi scoţi cât mai curând gândul acesta din cap, ori e adevărat, urmă ea îngrozită, şi atunci sunt şi eu vinovată!
    - De ce să fii tu vinovată?! strigă Mara ca scoasă din fire.
    - Pentru că niciodată nu şi-ar fi pierdut rostul dacă n-ar fi avut nenorocirea de a da cu ochii de mine!
    Mara se cruci de trei ori, una după alta.
    - Sfântă Marie, Maică Preacurată! strigă Mara. Ajută-ne, că eşti milostivă. Nu mai sunt oare şi alte femei pe lume?! Dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost alta. Dacă n-are minte, nu are! De ce nu şi-au ieşit şi alţii din fire?!
    - Pentru că numai pe el l-am ademenit! îi răspunse Persida deznădăjduită şi-şi luă mantela ca să plece, însoţită de Bandi.
    Marei îi venea să i se pună în cale şi să strige că numai peste trupul ei poate să iasă din casă. Dar de ce s-o oprească?!
    - Haid'! zise, lasă, c-o să-ţi scoată maica econoama prostiile acestea din cap.
    Persida dete cu îndărătnicie din cap şi plecă cu pas iute şi apăsat.
    Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei simţământul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut.
    Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare.
    Din ce în ce tot mai mult o cuprindea simţământul că acum, acum se hotărăşte viaţa ei, şi iar îi era parcă se află la marginea unei prăpăstii şi nu se mai poate ţinea, trebuie neapărat să-şi ia avânt spre adâncime, iar vedea în faţa ei pe Burdea râzând în bătaie de joc.
    Sosită pe celălalt ţărmure, în apropierea mănăstirii, ea se întoarse spre Bandi care alerga după dânsa. Plecase cu el de acasă, şi totuşi acum îi era ca şi căzut din cer.
    - Îl cunoşti tu, întrebă ea, pe feciorul măcelarului Hubăr?
    - Pe Hubărnaţl, care a bătut pe tatăl fiindcă a fost rău cu mumă-sa? grăi el cu ochii plini de văpaie.
    - De unde ştii tu? întrebă dânsa, cuprinsă de fiori.
    - Ştiu, răspunse el. Am văzut-o plângând şi ştie lumea. Acum Hubărnaţl s-a întors acasă şi l-a bătut pe el. E om rău Hubăr.
    Era parcă vorbeşte într-aiurea băiatul şi Persida nu mai cuteza să urmeze vorba cu el.
    - Îl cunoşti dar pe Naţl? urmă ea, schimbând vorba.
    Bandi dete din cap.
    - Poţi tu să te duci să-l cauţi, orişiunde ar fi, şi să-i spui să mă aştepte azi, când mă întorc de la mănăstire, în dosul Sărăriei?
    Bandi dete din cap.
    - Dar să nu spui nimănui nimic şi să mă aştepţi şi tu acolo.
    Bandi dete din cap.
    - Du-te, Bandi, şi umblă iute! zise ea, apoi îşi urmă cu inima încleştată drumul spre mănăstire, iar Bandi porni zăpăcit ca omul grăbit care nu ştie încotro să apuce.
    Nici nu era lucru uşor să-l găsească pe Naţl.
    Ieşind atunci, după nenorocita ceartă cu tatăl său, din curte, Naţl a stat şi el zăpăcit.
    Văzându-l, trecătorii s-au oprit din drum, şi lumea, doritoare de a afla ce s-a petrecut, a început să se adune în faţa casei. El nu mai putea să stea pe gânduri: trebuia să scape de privirile scrutătoare şi, fără de a se mai gândi, plecă spre casa lui Oancea, care fusese calfă la dânşii pe când el era ucenic şi ţinea la el şi la mumă-sa.
    Aici a stat până pe-nserate, când s-a dus la Griner, ca să se împrumute cu câteva sute de florini şi apoi să plece şi să se ducă departe de lumea aceasta, în care nu mai avea ce să caute.
    Puţin în urmă Oancea a plecat şi el la Hubăroaie.
    Nu intra în mintea lui gândul ca Naţl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Naţl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca şi că mare nenorocire s-ar întâmpla dacă ei s-ar mai întâlni: Oancea ţinea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-şi părăsească bărbatul, care atât de mult îi amărâse viaţa.
    Şi Naţl avea dreptate.
    Lovindu-se în căderea lui de masa tocilei, Hubăr se rănise la cap şi zăcea în pat. Tocmai grea nu era rana; bolnavul însă, rău cătrănit, era cuprins de fierbinţeli şi stăruia cu îndărătnicie ca feciorul său să fie fără de întârziere arestat şi tras în judecată pentru că a ridicat cuţitul ca să-l omoare.
    Hubăroaie plângea şi nu mai putea să vadă pe nimeni în ochii ei. Îi venea să intre în pământ de ruşine şi era în gândul ei hotărâtă să vândă casă şi măcelărie, şi vie, şi pământuri, şi prunişti, tot ceea ce a agonisit, şi să se ducă undeva unde nimeni n-o ştie. Şi iar stătea la îndoială, îi părea peste putinţă ca Naţl, copilul ei cel duios şi atât de blând, să fi făcut ceea ce toţi spuneau.
    Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El ştia adevăratul adevăr şi inima ei de mamă simţea că numai aşa cum spune el s-au putut petrece lucrurile.
    - Da! zise ea cu faţa înseninată, Naţl n-a putut să ridice cuţitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuţitul când a văzut că tatăl său se apropie. Minte bărbatul meu; minte calfa; minte ucenicul; du-te, Oance, te rog, du-te şi le spune că au minţit, ca lumea să ştie adevărul!
    Ea era împăcată, ea-l ierta, ea îi dădea dreptate şi-l plângea; când însă Oancea aduse vorba la împăcăciune, ea dete adânc mâhnită din cap.
    - Nu, zise ea, o minune ar trebui să se întâmple pentru ca tatăl său să-l poată ierta: s-ar învinovăţi însuşi pe sine şi asta nu-i în stare să o facă.
    - Atunci lasă-l în ştirea Domnului, grăi Oancea. Destul te-ai chinuit, şi tot îţi este feciorul mai mult decât el!
    Hubăroaie se uită mirată la el.
    Nu-i venise niciodată gândul acesta, şi îi părea peste putinţă ca cineva să-l aibă.
    - Asta, zise ea, e o nebunie. El este bărbatul meu!
    Vorbele acele erau grăite cu atâta lepădare de sine, cu atâta umilinţă creştinească, încât Oancea rămase cuprins de sfială.
    - Dacă Dumnezeu va voi să mă mângâie, urmă ea peste puţin, îi va împăca şi pe ei.
    Ştiuse Naţl că aşa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrimi când Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoială asupra lui.
    Marţi seara, când Persida stătea cu Bandi în capul podului, Naţl şedea cu capul rezemat în pumni şi frământat de grele zbuciumări sufleteşti în faţa lui Oancea.
    Luase cinci sute de florini de la Griner şi era hotărât ca, îndată după înserare, să plece la Arad şi de acolo la Viena.
    Era hotărât şi nu putea să plece.
    Încercase în mai multe rânduri să scrie şi nu era în stare să înşire zece vorbe. Atât îi păreau de seci, atât de minciunoase vorbele puse pe hârtie, încât a rupt în cele din urmă hârtia, cuprins de gândul că puţin îi pasă dacă ea nu simte că nu poate să fie adevărat ceea ce lumea spune.
    - Oance, grăi el în cele din urmă cu glasul înecat, aş mai avea să te rog ceva, dar să nu spui nimănui în lumea aceasta. M-ai înţeles? Nimănui în lume!
    - Mă ştii, răspunse Oancea, ca şi când ai spune unui mort.
    - Tu cunoşti pe fata Marei? întrebă Naţl.
    - Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat.
    Auzise, ce-i drept, şi el ceva, dar era de mult de atunci şi o uitase.
    - Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Naţl.
    - Niciodată!
    - Nu face nimic. Te rog să cauţi a te întâlni cu ea, ca din întâmplare, m-ai înţeles? - ca din întâmplare, ca nici ea, nici alţii să nu bănuiască că eu te-am trimis, şi să-i spui cum s-au petrecut lucrurile.
    Oancea ştia că Naţl e hotărât să plece peste câteva ceasuri; el însă nu credea că va pleca, ba chibzuia fel de fel de chipuri de a-l opri. Ar fi putut dar să le lase deocamdată toate încurcate, nu se putu însă stăpâni şi fără de veste îi scăpară vorbele:
    - De ce să-i spun?
    - Nu mă întreba de ce, grăi Naţl, fiindcă nu pot să-ţi spun şi nici tu n-ai fi în stare să mă înţelegi. Eu nu pot să vorbesc cu ea, şi mi-ar fi foarte greu dacă şi dânsa ar crede c-am sărit cu cuţitul la tata.
    Oancea nu mai zise nimic, deşi numai cu mare nevoie se putea stăpâni, şi astfel rămaseră iar tăcuţi, fiecare cu gândurile sale, în odaia pe jumătate întunecată.
    În vremea aceasta Bandi alerga ştiricind din băiat în băiat şi dăduse de urma căutată cu atâta neastâmpăr.
    - Carevasăzică, o să mi-o faci şi asta? întrebă Naţl în cele din urmă.
    - S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea când capul lui Bandi se ivi în uşa crăpată şi doi ochi căprui se îndreptară ţintă spre Naţl.
    Naţl tresări, cuprins de un fel de spaimă, şi se ridică în picioare.
    Îi era, cum s-a uitat aşa prin amurg, parcă vede ochii tatălui său şi fără de voie se dete un pas înapoi. Uitându-se apoi mai cu dinadins la băiatul de care nu-şi mai aducea aminte, el făcu iar un pas înainte şi întrebă:
    - Ce e?
    - Să vii cu mine, răspunse băiatul.
    - Unde?
    - Vino numai, că vei vedea, grăi iar băiatul.
    Era de necrezut, era peste putinţă, şi totuşi Naţl ştia unde se duce, cine-l cheamă şi nu mai era în stare să-şi dea seama despre ceea ce face, ci porni, fără a se mai uita la Oancea, după Bandi, ca dus să-şi ia osânda de moarte.
    Şi mult a trebuit să stea cuprins de zbuciumări sufleteşti în dosul Sărăriei, ştiind acum pe cine aşteaptă şi aşteptând în zadar.
    Prea se petrecuseră repede lucrurile, şi Persida, cea altfel atât de chibzuită, n-avea timp să-şi dea seama despre ceea ce voieşte, să-şi croiască un plan şi să-şi adune puterile. Stăpânită numai de gândul că toate sunt minciuni şi că lucrurile trebuie neapărat să se pună iar în calea cea bună, ea nu băga de seamă că trecătorii se uită îngrijaţi după dânsa, iar sora care îi deschisese uşa rămase cuprinsă de spaimă când a dat cu ochii de ea.
    Maica Aegidia se afla singură în chilia ei.
    - Ce e? ce s-a întâmplat? strigă ea speriată de faţa Persidei şi de mişcările ei.
    Persida se opri în faţa ei, înaltă, plină de putere, dar tremurând din ce în ce mai tare.
    Nu ştia ce să-i răspundă, cum să-nceapă... Se dăduse de gol, se uita în ochii maichii Aegidia şi nu putea decât să spună adevărul. Adeseori a simţit acum în timpul din urmă că-l iubeşte, niciodată însă simţământul acesta n-a cuprins-o cu putere atât de covârşitoare ca acum, sub ochii scrutători ai maichii Aegidiei.
    Ea-şi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi se lăsă în genunchi la picioarele maichii.
    Maica Aegidia se plecă adânc înduioşată spre ea; deodată însă tresări ca lovită de un junghi, se îndreptă şi rămase rece şi cu faţa aspră.
    - Ah! ce urâtă nenorocire, grăi dânsa încet şi gemând. Carevasăzică, e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiţi cu ochii doritori la acel om despuiat de toată simţirea bună!
    - Nu-i adevărat! strigă Persida ridicând ochii spre dânsa. Nu se poate! Şi dacă el a ridicat mâna asupra tatălui său, mă omor cu zile, mă îngrop de vie. Nu crede, maică! Sunt minciuni grăite de guri pizmătăreţe şi răuvoitoare!
    - Nu te înşela, fata mea, tu însăţi pe tine, întâmpină călugăriţa. Hubăr zace greu rănit la cap, şi el n-a putut să se rănească însuşi pe sine. Orişicum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar şi dacă-ar fi minţit tatăl, e o grea pedeapsă de la Dumnezeu ca tatăl să-şi învinovăţească, fie chiar şi pe nedrept, feciorul, şi tu, copilă nevinovată, trebuie să fugi şi să te depărtezi cu gândul de această familie atât de greu certată. Dumnezeu cel atoateştiutor nu pedepseşte fără de vină, şi greu afară din cale trebuie să fie păcatul pe care au să-l spăşească ei; nu te face şi tu părtaşă la această spăşire apropiindu-te cu inima şi cu gândul de aceia pe care Dumnezeu i-a depărtat de la sine. Închide-ţi ochii, ca să nu-i vezi, depărtează-ţi gândul, stăpâneşte-ţi inima!
    Persida rămase timp îndelungat nemişcată şi cu ochii ţintă la fereastra din care prima dată în viaţa ei îl văzuse.
    - Nu pot şi nu pot! grăi dânsa în cele din urmă încet şi ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu şi-mi e adeseori ca şi când chiar mai nainte de a mă fi născut aş fi fost osândită să sufăr împreună cu dânsul. Maică! urmă apoi ridicându-se în picioare şi înşirând vorbele cu vioiciune. Mi-e, când îmi dau seama, nesuferit acel om pătimaş şi pornit mereu spre viaţă fără frâu şi ştiu că nu putem să ne apropiem fără ca să ne izbim unul de altul. Îndată însă ce-l ştiu suferind, mă simt dusă de o putere covârşitoare spre dânsul. Ce să fac, maică?! Cum să scap de ispitire?
    - Du-te, fata mea, răspunse maica înduioşată, închide-te, când te cuprind asemenea porniri, în biserică, îngenunchează la icoana Maicii Preacurate, ridică-te cu inima şi cu gândul spre Dumnezeu, roagă-te şi mereu te roagă, căci nimic nu poate covârşi puterea rugăciunii pornite din inimă curată! Altă scăpare nu ai!
    Persida încetul cu încetul se potoli şi o linişte senină se revărsă în cele din urmă peste faţa ei.
    - Sărmana mea mamă! grăi dânsa în cele din urmă. Mult s-a temut dânsa... şi atât de adeseori mă cuprinde simţământul că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aş putea să-l găsesc.
    Maica Aegidia făcu un pas spre dânsa şi, cu ochii muiaţi în lacrimi, îi apucă cu amândouă mâinile capul şi o sărută pe frunte.
    - Acesta să fie, zise dânsa, cel din urmă al tău gând de scăpare, şi atunci când nu-ţi va mai rămâne nimic, să-ţi aduci aminte că sfânta noastră biserică primeşte în sânul ei pe toţi cei ce caută mângâiere şi adăpost.
    Persida îi sărută în mai multe rânduri mâna, apoi se depărtă cu pas uşor şi astâmpărat.
    Se înserase când ea începu a trece podul, o seară liniştită şi călduroasă. Apa Murăşului, liniştită şi ea, se revărsa oarecum pe furişate şi numai pe la pontoane pleoşcăia abia simţit. Din când în când se arunca pe ici, pe colo câte o mreană peste luciul ei şi cădea iar pleoşcăind în valuri. Liliecii ieşiţi de la Sărărie fluturau mereu pe deasupra podului, iar dincolo, peste Murăş, cânta o privighetoare.
    Bandi nu se vedea nicăieri.
    Persida se opri neliniştită.
    Nu mai încape îndoială că băiatul a găsit pe Naţl şi că amândoi o aşteaptă în dosul Sărăriei.
    Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva şi nu mai găseşte aer.
    - Nu se poate! şopti ea. N-aş fi vrednică de lumina zilei dacă l-aş părăsi şi eu când toţi îl nedreptăţesc... Ce face el în deznădăjduirea lui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aş ierta, urmă ea luându-şi avânt, niciodată nu m-aş ierta şi viaţa întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare.
    Ca dusă apoi de o putere tainică, ea se-ntoarse şi o luă cu paşi mari, hotărâţi şi iute călcaţi spre Sărărie.
    Naţl, care aştepta chinuit de îndoieli, tresări când o zări în depărtare, apoi rămase ca înfipt în pământ, iară Bandi făcu înviorat câţiva paşi, arătând spre ea.
    - Ce e, Ignatius? grăi dânsa? Ce s-a întâmplat? Cum a căzut o atât de groaznică nenorocire pe capul tău?
    Era în acel "Ignatius" pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul cu care vorbise ea, în întreaga ei fire atâta căldură, atâta inimă deschisă, o atât de curată iubire, încât el rămase cuprins de uimire şi uitându-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.
    - Tu nu ai ridicat cuţitul asupra tatălui tău! urmă ea.
    - Nu! răspunse el uşurat. Îl aveam din întâmplare în mână şi l-am aruncat când el s-a apropiat de mine.
    - Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea.
    - Nu ştiu! răspunse el strâmtorat. A voit să mă pălmuiască şi eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împiedicat de tocila care se afla în dosul lui şi s-a lovit cu capul de piatră!
    Persida-şi acoperi faţa cu mâinile şi tot vedea parcă în faţa ei sângele ţâşnit.
    - Ah! ce nenorocire! strigă ea îngrozită. Cuprinsă apoi de o pornire neînţeleasă, ea făcu un pas spre el ca şi când ar voi să-i scoată ochii cu ghearele. Nemernicule! şopti cu patimă. Obrazul tău n-ar fi fost el oare mai curat dacă, fie chiar şi pe nedrept, ar fi suferit cu fiiască răbdare palmele? Trebuie să-i fi zis ceva, ca să-l scoţi din răbdare, şi păcatul de-a fi scos din răbdare pe părintele tău e destul de mare ca să fie răsplătit cu palme.
    - Am făcut rău, răspunse el tare şi fără de şovăire, şi mă căiesc.
    Persida era învinsă şi muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în faţa ei, blând, duios, purtat de cele mai bune porniri.
    - Câtă durere mie şi ţie şi sărmanei tale mume şi câtă mulţumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuinţă, urmă ea înduioşată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereu până ce nu ţi-o dă...
    - Ştiu că în zadar mă voi umili, grăi dânsul întristat, dar din iubire către mama şi către tine am s-o fac şi asta!
    - Are să se moaie, zise dânsa înviorată. Maica Aegidia şi părintele pleban îl vor îndupleca după ce vor fi încredinţaţi că eşti năpăstuit!
    El se uită lung la ea, mai întâi cu un fel de mirare, apoi cu milă şi râzând în cele din urmă cu amărăciune.
    - Sărac de sufletul tău! grăi el încet. Curat şi pornit spre bine, el vede lumea sub cer senin; eu însă, tulburat din mine însumi, nu mai pot vedea în viaţă decât furtună şi zbuciumări. Nu te amăgi însăţi pe tine, urmă el mai tare, şi nu mă ispiti pe mine. Se poate că tatăl meu se va muia ori va face, pentru ochii lumii, ca şi când s-ar fi muiat. Eu mă-ndoiesc, dar cu putinţă este. Mie însă tot nu mi-ar fi dată pacea, căci sunt certat însumi cu mine, şi-n toată clipa ar trebui să mă tem că-mi voi pierde iar sărita, şi grozavă nenorocire mi se poate întâmpla. E înspăimântător gândul că nu poţi să trăieşti în pace cu părintele tău, dar mă stăpâneşte gândul acesta şi mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmăreşte şi-mi reaminteşte mereu suferinţele pe care muma mea şi eu le-am avut şi le vom avea pe urma lui: mă înspăimânt când mă gândesc la el, tremur când îl văd şi-mi vine să fug cu ochii închişi când ajung a fi singur cu dânsul. Asta e o boală fără de leac, un blestem greu pe capul meu: nu-mi mai sta în cale; lasă-mă să mă duc gonit de soarta mea şi fugi de mine şi nu te mai uita-napoi şi-nchide ochii, ca să nu mă mai vezi, şi alungă-mă din gândul tău. Tu eşti prea bună pentru mine, strigă el deznă- dăjduit, şi sufletul tău cel curat se spurcă însuşi pe sine prin gândul de mine! Fugi!
    Uitându-se cu ochii mari şi înduioşaţi la dânsul, Persida prindea una câte una vorbele de pe buzele lui, şi cu cât mai mare era deznădăjduirea lui, cu atât mai senină se făcea faţa ei.
    - Nu! grăi dânsa în cele din urmă cu liniştită hotărâre.
    N-am să mă înspăimânt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise şi-i apucă mâna şi se alipi de el şi-şi trecu gingaş braţul peste gâtul lui. Ah! urmă apoi ca dusă-n altă lume, ce ademenitor e gândul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ţi luminez viaţa, să te văd... iarăşi voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-te la mine şi râde cum ai râs atunci când ne-am întâlnit pe pod, Ignatius! uită-te! adause privind cu nebiriută stăruinţă în ochii lui.
    El se uita râzând cu ochii scăldaţi în lacrimi în ochii ei plini de văpaie.
    Plecându-se apoi puţin, el atinse încet şi sfios cu buzele tâmpla ei, o sărută şi o depărtă încet de la dânsul aruncând o căutătură de ochi la Bandi, care se uita cu mirare la dânşii. Persida tresări ca deşteptată din somn.
    - Mâine, tot aici, tot pe timpul acesta, zise ea, apoi se depărtă cu pas grăbit, făcându-i băiatului semn să vie cu dânsa.