• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

                               
                        XV
            ISPRĂVILE LUI TRICĂ
            
    Marta avea trei copii, doi băieţi mai mici şi o fată mai măricică, Sultana. Era trecută Sultana de unsprezece ani, adică fată aproape mare, dar mama ei, măritată mai-nainte de a fi împlinit vârsta de cincisprezece, se simţea încă femeie de tot tânără şi era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri şi uşoară, aşa se zice, şi de inimă, şi de minte.
    Adevărul e că Marta numai de inimă era uşoară. Având bărbat pe Bocioacă, ea se deprinsese ca toate să vie de-a gata şi n-a ajuns niciodată să afle ce sunt grijile vieţii. Se bucura dar de ziua de astăzi, aştepta cu părere de bine pe cea de mâine şi căuta totdeauna şi în toate împrejurările numai ceea ce îi făcea plăcere: celelalte erau în grija bărbatului. E deci lucru firesc că dânsa, femeie adevărată, o singură grijă statornică şi neadormită avea: să-şi păzească bărbatul. |inea să intre în voile lui şi să-i placă, ţinea însă mai ales să-l ferească de ispitiri. De aceea se simţea mai bine între bărbaţi decât între femei, îi erau nesuferite femeile frumoase, nu putea să le vadă în ochi pe cele care plăceau şi lua drept duşmancă neîmpăcată pe nevasta despre care bărbatul ei scăpa vreo vorbă bună. Femeia cea mititică, durdulie şi blajină se făcea într-însa leu-paraleu când bărbatul ei îşi dădea pe faţă slăbiciunea pentru vreo altă femeie.
    Degeaba au fost dar silinţele lui Bocioacă de-a o pune bine cu Persida.
    Lasă că-i părea prea aşezată Persida, prea sfătoasă, prea înfumurată şi bătrânicioasă, dar ea nu putea să-nţeleagă ce adică le place bărbaţilor în acel muieroi, cum îi zicea dânsa, şi simţea o mulţumire diavolească dacă putea să-i găsească Persidei vrun cusur şi s-o grăiască de rău.
    Atât i-a trebuit apoi lui Bocioacă pentru ca să nu-şi mai dea silinţa de-a mărita pe fata Marei. Om cu slăbiciuni, el se simţea măgulit când vedea că nevasta lui le place şi altora, şi era mângâiat în suflet când simţea că dânsa nu lasă pe alte femei să se apropie de dânsul; ţinea însă mai presus de toate să n-o mâhnească şi nu era în stare să grăiască de bine pe vreun om care îi era ei nesuferit.
    Ştia Bocioacă prea bine că i se face Persidei o mare nedreptate: tocmai de aceea însă el răsplătea nedreptatea aceasta prin o neobişnuită bunătate faţă cu Trică, fratele ei. Trică era omul lui de încredere, mâna lui cea dreaptă, al doilea stăpân la casă, cum n-ar mai fi putut să fie decât feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de toată încrederea, sprinten, isteţ şi gata la orişice, dar când era vorba de dânsul, era şi Marta de un gând cu bărbatul ei.
    Nu trece-n lumea aceasta nimic peste prevederea femeii care e mumă şi are fată. E broască mititică fata, încât abia poate să alerge de ici până colo, şi muma începe a se îngriji ca nu cumva să rămâie fată bătrână şi chibzuieşte cum are să o mărite; iară Marta avea fată măricică, pe care peste trei-patru ani putea s-o mărite. Era hotărât în gândul ei că un bărbat mai bun decât Trică n-ar putea să-i găsească. Era ca făcut anume pentru fata ei, voinic, deştept şi harnic, plin de inimă şi supus, tocmai potrivit la vârstă, bărbat mai bun decât Bocioacă şi minunat ginere în casă.
    Atât era de înfiptă Marta în gândul acesta, încât ea nu băga de seamă că Trică nu se simţea deloc şi era cel mai nespălat şi mai nepieptănat, cel mai soios dintre calfe şi că foarte uşor s-ar putea întâmpla ca Sultana, fată curăţică, să aleagă mai târziu, după ce i se vor fi deschis ochii, vreun alt flăcău, mai potrivit cu dânsa. Chiar acum ea-l socotea mai puţin decât celelalte calfe şi-l lua drept un fel de slugă proastă, căreia poate să-i poruncească orişicine.
    Mai puţin încă decât ei îi trecea lui Trică prin minte gândul că are vreodată în viaţa lui să-şi bată capul cu Sultana. |inea la ea, fiindcă era fata lui Bocioacă şi a nevestei lui, şi-i făcea toate voile, dar, luat de scurt, n-ar fi putut să-ţi spună dacă e oacheşă fata ori bălană, ci ar fi zis numai, aşa, pe nimerite, că e mai mult oacheşă şi cu ochii albaştri, fiindcă aşa era şi muma ei.
    Pe muma ei o ştia Trică foarte bine. Şi cum, Doamne, să n-o ştie, când îi era stăpână atât de bună?! Dacă avea să mute vreun dulap din casă, să urce vreun coş ori vreun sac în pod, să coboare vreo putină în pivniţă ori să ia ceva din cămară, pe el îl chema, şi tot pe el îl lua cu dânsa şi când avea, fie peste zi, fie seara, să meargă undeva. Nu simţea Trică deloc că, ajuns calfă în toată firea, nu-i prea şade bine să fie mereu în coada stăpânei sale, ci se bucura că poate să-i facă voile şi se uita şi-n ochii, şi-n gura ei, încât ar fi fost, de dragul ei, în stare să se pună-n harţă până chiar şi cu soră-sa. Ba s-a şi pus, fără ca să-şi dea seama.
    Marta n-o grăia, ce-i drept, în faţa lui nici de rău, dar nici de bine pe Persida: lui îi era însă destul şi atât ca să ştie că stăpână-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră- sa. Iar stăpână-sa nu putea să n-aibă dreptate; simţea şi el că Persida e, în adevăr, prea sfătoasă şi prea încăpăţânată. Dar tot sora lui era.
    Acum, cu cele petrecute la casa lui Hubăr, Marta a scăpat vorba că Persida a putut să aibă slăbiciune de un om ca Naţl. Obrajii lui Trică se făcură roşii ca bujorul.
    - Nu, zise el, ea s-a ferit de dânsul, dar el umbla după dânsa.
    Asta n-o ştiuse Marta.
    - Unde? întrebă Marta.
    Trică simţea că asta n-avea s-o spună, dar nu putea să nu răspundă când stăpână-sa-l întrebase.
    - De mult acum, răspunse el cu anevoie, când ne aflam la Arad.
    - Aşa?! grăi Marta, care abia acum începu să-nţeleagă cele petrecute toamna trecută. Şi multe poate să înţeleagă femeia deşteaptă când începe să înţeleagă.
    Mare lucru tot n-ar fi fost însă dacă nu s-ar mai fi nimerit la mijloc şi Oancea.
    Oancea era cel mai bun om din lume şi mai ales pentru Hubăroaie şi pentru feciorul ei ar fi fost în stare să sară şi-n apă, şi-n foc.
    El avea însă păcatul că nu ştia să se stăpânească. Stând la lucru ori mergând în căile lui, el vorbea singur, adeseori atât de tare, încât oamenii se uitau dând din cap după el, iar nopţile bolborosea întruna prin somn. Cum ar fi putut el să tacă?!
    Naţl nu i-a spus, ce-i drept, atunci seara, unde l-a dus Bandi şi ce-a pus la cale; prea ar fi trebuit însă Oancea să fie prost ca să nu-şi dea cu socoteală că Bandi numai de la Persida putea să vie. Naţl s-a-ntors apoi cu totul schimbat acasă şi n-a mai plecat, cum fusese vorba, iar zilele următoare maica econoama şi popa cel nemţesc umblau cu capete să-l împace pe Hubăr cu feciorul său. N-au putut, ce-i drept, să-i împace, dar încetul cu încetul tot oraşul a aflat cum s-au petrecut lucrurile, iar Hubăr nu mai stăruia ca feciorul său să fie tras în judecată. Se vedea cât de colo mâna Persidei.
    Pe-nserate Naţl pleca fără ca să spună unde se duce: asta-l ardea pe Oancea; trebuia să spună, fie chiar şi numai nevestei sale, ceva, nu însă vorbind singur, nici bolborosind prin somn, ci de la rost la rost, cum vorbeşte omul când vrea să se uşureze. Nu-i vorbă, tot acolo venea, fiindcă nici aşa Oancea nu vorbea, ci scăpa vorbele de se vorbea dintr-însul.
    - Pare-mi-se, i-a zis el nevestei, dar nu ştiu, ba nici nu cred.
    Nevastă-sa însă ştia hotărât şi credea neîndoios că serile Naţl se duce să se întâlnească cu Persida, şi când o nevastă ştie şi crede ceva, puţin mai trece până ce ştiu şi vecinele.
    - Aha! zise Marta, când vorba ajunse până la dânsa. Şi: Ce ţi-e femeia?!
    Parcă se bucura c-a prins-o pe Persida cea smerită. Zicea, fără îndoială, că nu crede şi era foarte supărată că alţii cred; trebuia deci să-i spună şi lui Trică o vorbă, ca să ştie băiatul şi să-i spună mamei cam ce fel vorbeşte lumea.
    Trică s-a făcut foc, nu însă pentru că soră-sa se întâlneşte cu Naţl, ci pentru că-i era ruşine de stăpână-sa.
    Nu! Era peste putinţă! Naţl a fost totdeauna şi era, mai ales acum, în gândul lui, cel mai nemernic om, şi nu putea să se uite Persida decât cu groază la un asemenea om.
    El, cu toate aceste, se temea, şi cu cât mai mult se gândea, cu atât mai vie îi era temerea.
    Omul acela turbat, mai ales acum, era în stare să le facă toate ca s-o scoată din minţi pe Persida, s-o ademenească, s-o înşele, s-o prostească.
    Şi nu-i făcea bine lui Trică să se gândească la asemenea lucruri. Era tocmai la vârsta când e mai nebunatic flăcăul şi, gândindu-se aşa, el vedea mereu în faţa lui pe stăpână-sa şi se înspăimânta... Ce-ar zice ea dacă Persida în adevăr ar fi, în cele din urmă, destul de slabă ca să intre în voile neamţului?! Grozavă ruşine!
    El trebuia să facă ceva!
    Dar ce să facă?
    Lucrul cel mai firesc era să se ducă şi să-i spună mamei sale, ca să bage de seamă, s-o închidă pe Persida în mănăstire, ori s-o păzească într-alt fel mai bine. Aşa şi era hotărât să facă. N-a putut însă. Când era să se ducă, îi venea greu, îi era ruşine.
    "Am, îşi zise el, să vorbesc cu Persida deschis, cum am mai vorbit, şi să-i spun, cum i-am mai spus, că are să fie rău dacă nu se fereşte de neamţul acela."
    Nici asta nu-i venea însă s-o facă. Simţea acum, ceea ce atunci încă nu putea să simtă, că degeaba-ţi dai silinţa să păzeşti pe un om când el însuşi nu se păzeşte. Ce ar fi făcut adică el dacă cineva i-ar fi zis să nu se mai uite la stăpână-sa, să nu se mai apropie de dânsa, să nu mai vadă braţele ei şi carnea cea moale de pe gâtul ei?! S-ar fi supărat foc şi tot ar fi făcut cum îl trage inima. Ştia şi el însuşi şi nu mai era nevoie să-i mai spună şi alţii că e primejdios lucrul acesta şi se ferea de el: tot aşa ştia şi Persida că trebuie să se ferească de neamţul.
    Mai bucuros ar fi fost Trică să nu facă nimic, să nu se amestece, să lase lucrurile în mersul lor; era însă la mijloc stăpână-sa, care parcă nu se mai uita la el ca mai înainte. Trebuia să facă ceva, să arate că e om şi el.
    Trebuia, dar nu ştia ce, iar omul se supără când nu ştie ce să facă, şi supărarea te pune în cele din urmă la cale.
    Frământându-se aşa din el, Trică a ajuns în cele din urmă de-ar fi fost în stare să se arunce ca un leu asupra lui Naţl, care atât de mult îl supăra.
    Pe-nserate deci el s-a dus spre casa lui Oancea, şi sângele i s-a oprit în vine când a văzut că în adevăr Naţl iese, pleacă şi se duce undeva aşa singur.
    S-a luat după el, aşa pe departe, ca să-l urmărească nebăgat în seamă, apoi să se apropie când vor putea să fie singuri şi să-l ia de scurt. Pe când însă Naţl îşi căuta de drum liniştit, ca omul care ştie unde se duce, Trică era galben la faţă şi la fiecare pas se înfigea tot mai tare în gândul că are să-l apuce pe neamţ şi să-i sucească gâtul.
    În dosul Sărăriei, când el se apropie, Naţl se opri tulburat
    în loc. Nu ştia ce să-i facă şi cum să se poarte. Vedea desluşit că Trică a aflat ceva, şi singurul lui gând era să-l ducă de aici, ca nu cumva Persida, care putea să sosească în toată clipa, să dea peste el.
    Trică nu prea ştia nici el cum are să-nceapă.
    Au stat dar câtva timp uitându-se unul la altul, şi cum se uitau aşa, Trică nu mai vedea, parcă, pe omul pe care-l ştiuse el. Era-n ochii lui Naţl, împrejurul buzelor lui, în trăsăturile feţei lui, era în tot felul lui de a fi ceva ce te muia.
    De! pe om n-ai să-l judeci mai-nainte de a te fi uitat bine în ochii lui.
    - Uite, grăi Trică în cele din urmă, tu umbli, aşa se zice, după soră-mea!
    - Dar de ce să te mint? răspunse Naţl aşezat. Nu mai eşti copil acum şi vei înţelege că n-am încotro. Am umblat, urmă apoi plecând spre Murăş, şi mi-e dragă şi acum, mai dragă decât orişicui în lumea aceasta, chiar şi decât ţie: mai departe însă nu e nimic... nu e, adăugă îndurerat, şi n-are să fie. Ea nu-i femeie ca altele, iară eu m-aş omorî mai bucuros decât să-ncerc a-i face vreun rău. Lasă-i pe oameni să vorbească: sunt răi şi nici nu ştiu ce zic!
    Vorbele aceste erau grăite cu o linişte atât de tânguioasă, încât Trică, îndurerat şi el, nu-şi mai dădea seama că lucrurile au ieşit cu totul altfel de cum şi le închipuise şi el ar fi voit să-l mângâie.
    - Dar acum, îi zise, unde ai plecat? unde te duci?
    Naţl se uită cu coada ochiului înapoi, ca să vadă dacă nu cumva s-a ivit Bandi, care venea totdeauna înaintea Persidei. Gândul lui era că băiatul, văzându-l cu cineva, va vesti pe Persida, ca să mai aştepte. Tocmai de aceea nu voia să se depărteze prea tare, fiindcă se temea că Bandi nu-i va mai vedea. Se opri dar strâmtorat pe ţărmul râului. Îi era greu să mintă şi tot trebuia să facă ceva ca să-l depărteze pe Trică.
    - Mă duc, îi răspunse, să mai răsuflu cel puţin acum seara, când oamenii nu mă văd şi copiii nu arată cu degetul după mine. Tu du-te acasă şi nu-ţi mai bate capul cu lucruri în care tu nu poţi să schimbi nimic! Grăind aceste vorbe, el porni de-a lungul ţărmurelui la deal.
    - Uite, grăi Trică mergând după el, să nu te superi: n-ar fi oare mai bine să pleci pe un an, doi de aici?
    Naţl se opri şi se uită lung la el.
    Era singurul om care-l sfătuia să plece, şi îi dădea sfatul acesta fără de nici un gând ascuns.
    - Uite, îi zise şi el, aşa zic şi eu, dar nu pot să plec, sunt prea slab...
    - Cum nu poţi dacă vrei?!
    Naţl se uită iar înapoi şi parcă-l cuprindeau ameţelile. La colţul Sărăriei se ivise Bandi, care venea spre dânşii, şi câţiva paşi în urma lui stătea Persida, înaltă şi nemişcată. Nu mai era chip să scape de Trică, şi urât lucru ar fi fost dacă el se întâlnea cu soră-sa aici fără ca să fi fost de mai-nainte pregătit pentru aceasta. Trebuia să-i vorbească deschis.
    El îşi adună toate puterile.
    - Trică, grăi apoi apucându-i mâna, tu cunoşti pe soră-ta şi ţii la ea: ce ai zice tu dacă cineva ţi-ar spune că ea nu mă lasă să plec?
    - Cum nu te lasă? întrebă Trică zăpăcit.
    - Zice, răspunse Naţl aşezat, că vine, dacă plec, şi ea după mine.
    Trică rămase nemişcat. Îi era parcă tot sângele i se răcise în vine.
    O cunoştea pe soră-sa, îi cunoştea firea şi le ştia, parcă, toate.
    - Carevasăzică, e adevărat, grăi el, că voi vă întâlniţi!?
    - În toate serile, răspunse Naţl.
    Trică se cutremură, răsuflă o dată din greu şi sângele i se puse iar în mişcare. Era lucru grozav!
    - Tu singur cu ea toate serile aici! şopti el cu glas înăbuşit de patimă.
    - Nu, răspunse Naţl, singuri nu! Ferit-a Dumnezeu. Dacă singuri am fi fost, poate că n-am mai trăi astăzi. Era însă cu noi băiatul Bandi, care nu ne lăsa din ochi şi tresărea mereu...
    - Adică mai ştie cineva şi mâine are să ştie toată lumea!
    Ştii tu, nemernicule, că mi-ai necinstit sora, că ai nenorocit-o pe toată viaţa? urmă apoi cu glas înăbuşit şi puse mâna în pieptul lui Naţl.
    Era o prostie ceea ce făcea Trică, deoarece om voinic o fi fost el, nu-i vorbă, dar cu Naţl nu se putea măsura. Omul supărat însă nu-şi dă seama despre ceea ce face, şi Trică îşi închipuia că neamţul are să rămâie, ca tot omul vinovat, cuprins de spaimă şi pe jumătate leşinat.
    Naţl se înţepeni însă ca stâlpul bătut în pământ, încât Trică rămase ruşinat. Tocmai ruşinea aceasta îl îndărătnici apoi şi, cuprins de un fel de turbare, el lovi pe Naţl cu pumnul în faţă, încât sângele îi porni şi pe nas, şi din gură.
    Naţl se dete ameţit un pas îndărăt, apoi apucă pe Trică de amândouă mâinile şi-l ţinu departe de sine.
    - Ah! zise el cuprins de adâncă amărăciune, ce blestem pe capul meu ca toţi să se lege de mine şi să-mi ispitească puterea?! Vino-ţi în fire, omule, că om sunt şi eu şi aş putea să-mi pierd sărita.
    Bandi, care se apropiase şi-i recunoscuse, se întoarse în fuga mare înapoi, iar Persida, văzându-i încăieraţi, porni în paşi mari spre dânşii.
    - Loveşte-mă cât vrei, urmă Naţl, că eu tot nu vreau să mă bat cu tine, dar vino-ţi în fire şi înţelege că n-ai să mă loveşti, ci să mă ajuţi.
    Trică se opintea să-şi scoată mâinile, era însă ţinut ca-n verigă de oţel.
    - Eşti tu mai tare decât mine, răcni el în cele din urmă, dar tot am destulă putere ca să te arunc în Murăş, fie chiar şi dac-aş cădea şi eu cu tine!
    - Prostule! răspunse Naţl râzând cu îndârjire. Cu ce te-ai alege? Aş ieşi iar înot, ba te-aş mai scoate şi pe tine.
    Trică-l muşcă de mână.
    Atins de o durere sfâşietoare, Naţl îl scăpă din mâini, dar îi dete în acelaşi timp brânci, de-l aruncă departe de la sine.
    - Ce e aici?! strigă Persida şi sări să-i dea ajutor lui Trică, pe care abia-l putu ridica. Călăule! zise apoi mergând spre Naţl; deodată însă ea se opri şi, văzându-l plin de sânge, se dete îngrozită înapoi.
    Era cu totul altă femeie.
    În timpul celor din urmă nouă zile, de când se întâlneau toate serile cu Naţl, ea căzuse încetul cu încetul şi pierduse gândul bun pe care însăşi îl avea despre sine şi despre lume. Se simţea nemernică şi gata pentru orişice faptă ruşinoasă, iar acum, în clipa aceasta, uitându-se la fratele ei, se vedea pe sine însăşi umblând copilă desculţă printre picioarele oamenilor din piaţă, răsturnând mese şi încăierându-se cu copiii.
    Fata Marei ieşind iar la iveală în faţa sângelui, ea era gata să se arunce orbiş şi să dea, să zgârie şi să muşte fără ca să mai întrebe pe cine şi de ce.
    Zadarnică a fost purtarea de grijă a maichii Aegidiei, căci nimic nu poate să şteargă reamintirile copilăriei.
    - Ce a fost aici?! strigă ea cu ochii încruntaţi.
    - Orişice a fost, numai tu eşti de vină, şi orişice ar mai urma, vinovată numai tu ai să fii! îi răspunse Trică, pe care-l cuprinsese deodată un nemărginit dispreţ faţă de soră-sa. Numai tu, care nu laşi pe omul acesta în pace şi înşeli pe binevoitorii tăi, înşeli pe muma ta, m-ai înşelat pe mine, ca să-l poţi scoate pe el din minţi! Ticăloaso! Ticăloasa ticăloaselor!
    Aşa era, şi Persida cea alte dăţi atât de mândră stătea nemişcată, umilită, cu capul plecat în faţa lui.
    Naţl însă făcu câţiva paşi rar călcaţi spre Trică.
    - Măsoară-ţi, te rog, vorbele, îi zise el stăpânindu-se, că pe mine poţi să mă loveşti fără să mă scoţi din răbdare, dar pe ea să n-o atingi, căci de o mie de ori de i-ai fi frate, rămâi strivit la picioarele ei! Ea binele mi l-a voit, dar sunt blestemat eu că stric viaţa celor ce binele mi-l vor!
    - Cine, dracul, m-a făcut pe mine să mă amestec în treaba asta?! zise Trică, cuprins de simţământul că puţin îi mai pasă de cele ce vor urma. Eu tot n-am s-o mai scap nici de nenorocire, nici de ruşine.
    - Liniştiţi-vă, că o să scăpaţi voi toţi de mine, grăi Persida, cuprinsă de o durere atoatecovârşitoare. E înspăimântător gândul vieţii petrecute în lumea aceasta, şi fiecare clipă de mulţumire e numai un repaos trecător după un lung şir de grele suferinţe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am căzut din clipa zămislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însămi pe mine, şi când ţip, când râcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-şi dau seama că tot ca mine suferă şi ei şi nu împărtăşesc durerea mea, ci se depărtează cu dispreţ de mine. Ştiu, urmă ea cu vioiciune, că o nenorocire e pentru noi amândoi că ne-am văzut şi ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceaţă când privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntaţi, şi mă cutremur când mâna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voinţa lui mă siluieşte, ci o soartă neînduplecată ne ţine sub stăpânirea ei, şi nu putem altfel decât cum putem. Îmi arde pământul sub picioare când stau, astfel pe ascuns venită, cu dânsul, şi totuşi viaţă pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dânsul: de aici înainte totul e zbuciumare, nelinişte mistuitoare, dorinţă fierbinte. Nemaiputând să port ruşinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămâne decât să fug din lume, fie în mormânt, fie în tăinicia unei mănăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osândi, ci mângâie pe mama noastră cea bună şi plângi şi tu dimpreună cu noi!
    Aceste erau vorbe în faţa cărora Trică nu putea să stea ţeapăn.
    - N-am zis nici eu, grăi el plângând cu lacrimi mari, că tu eşti rea, Persido. Eşti suflet bun şi plin de duioşie! Mi-e greu însă când te văd unde ai ajuns şi-mi vine să turb şi-aş fi în stare să fac moarte de om! Uite, urmă el ridicând mâna spre cap, aici mi se face, parcă, un nod când mă gândesc că nu te mai pot gândi cum te ştiam până acum. Voi trebuie să vă luaţi, adăugă el tare şi hotărât.
    - Asta nu se poate, îi răspunse Persida, oarecum obosită de gândul acesta, care atât de mult o frământase. Lasă că nici mama, nici tatăl lui n-o să-şi dea niciodată învoirea, dar chiar şi dacă s-ar putea, nu e binecuvântată de Dumnezeu căsnicia făcută peste voinţa părinţilor.
    - Prostii! grăi Trică. Ce vă pasă de dânşii dacă altfel nu puteţi trăi! Eu nu ştiu, nu înţeleg...
    - Las-o, îl întrerupse Naţl, că n-o îndupleci, ci o faci numai să-şi iasă din fire.
    Şi în adevăr Persida se dete ca speriată înapoi.
    - Nu mă ispitiţi, şopti ea încet, că sunt slabă şi Dumnezeu vede şi ceartă! Nu! urmă apoi, mai presus de muma mea e numai Dumnezeu şi numai lui mă pot da fără de voinţa ei!
    Grăind aceste vorbe, ea se depărtă, ca dusă de o hotărâre nestrămutată, cu paşi mari şi cu capul ridicat, ca odinioară.
    - Persido! strigă Trică şi porni după dânsa.
    Naţl îi puse mâna pe umăr, ca să-l oprească.
    - N-o mai întărâta, îi zise, aşa face de câteva zile. Şi-a pierdut somnul, se zbuciumă stând, peste zi, aşa singură, nu are cui să-şi împărtăşească gândurile, zice că s-a pus în vrajbă cu toată lumea şi e adeseori ca ieşită din fire; iar se potoleşte însă dac-o laşi de capul ei.
    Trică se opri: el însă nu putea să se uite în faţa lui Naţl. Ochii lui se opriseră la sângele scurs pe haine şi la mâna care începuse a se umfla; îi venea să intre în pământ de ruşine; nu mai înţelegea cum a putut să fie atât de pripit; îi era milă şi ar fi voit să ceară iertare.
    - Lucrul acesta trebuie să se aleagă într-un fel! Aşa, ori aşa! răspunse el, apoi plecă cu paşi mari după Persida, care se depărtase cu Bandi până spre colţul Sărăriei.
    Alergând însă, el îşi scurta paşii.
    Îi era parcă stăpâna lui le ştia toate şi se uită cu mirare la el. "Dar ce-mi pasă mie?! Ce am eu să mă amestec în treburile aceste?!" grăi în cele din urmă şi apucă alt drum, spre Lipova,
    în vreme ce Naţl se întorcea spre Murăş, ca să se spele de sânge şi să-şi lege mâna.
    "Ce-mi pasă?!" zicea Trică, şi nici că i-ar fi păsut, poate, dacă n-ar fi fost feciorul Marei, care nu ştia să fie nepăsătoare. I se răscolea însă toată firea când se gândea la starea în care se afla soră-sa.
    Femeie năvalnică, ea putea într-o clipă de amărăciune să-şi curme şirul zilelor; femeie îndărătnică şi crescută de călugăriţe, ea putea să se lepede de legea ei şi să se înfunde în vreo mănăstire. Sărmana ei mamă! Ce-a păcătuit ea ca să-i cadă toate aceste pe cap?!
    "Şi adică de ce n-ar putea să trăiască ei şi aşa, necununaţi?! zise el. Dacă se iubesc, e voinţa lui Dumnezeu, şi puţin le pasă pe lume şi de popi! Tot e mai bine aşa!"
    Da! însă cu Persida nu puteai să vorbeşti liniştit; ea era ca smintită.
    Deodată el se opri, cuprins de un gând cu totul nou.
    Sân-Miclăuşul nu era departe; mergând bine, în vreo trei ceasuri putea să sosească acolo, iar în altre trei ceasuri se întorcea, şi dimineaţa era în patul lui, la Lipova, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
    Minunat lucru! Şi popa, şi preoteasa de la Sân-Miclăuş îi erau prieteni Persidei: de ce adică popa să n-o cunune pe Persida, aşa, fără de ştirea nimănui?
    Atât era gândul acesta de nou, de plin de farmec, atât de ademenitor, încât feciorul Marei se îmbătase de el şi, ca dus de o tainică putere, se puse pe drum şi o luă spre Sân-Miclăuş fără ca să se mai uite înapoi.
    Cuprins de simţământul că face un lucru mare şi bun, Trică trecea uşor prin întunericul nopţii, încât picioarele lui nici nu atingeau, parcă, pământul.
    Mai era încă mult până la miezul nopţii când el a ajuns să bată la fereastra popii.
    Speriat din somn, popa abia îşi mai putea aduce aminte de el.
    - Ce e? îl întrebă după ce-l recunoscu, în sfârşit, şi-l primi în casă.
    - E rău cu soră-mea Persida, răspunse Trică, şi am venit la d-ta să scapi două suflete.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă iar popa, cuprins de îngrijire.
    - Îţi mai aduci aminte de neamţul care a venit atunci, la nuntă, şi a vorbit cu Persida? grăi Trică.
    Popa se gândi puţin.
    - Da, da, îmi aduc aminte, răspunse el. Un om cam bălan, cam plăpând, pare-mi-se măcelar.
    - Aşa e, urmă Trică. Uite! Încă de atunci şi chiar de mai nainte Persida a prins slăbiciune pentru el şi el nu se lasă de dânsa. Mama însă nu vrea s-o mărite după un neamţ, iar tatăl lui nu vrea nici el însoţirea lor, e rău cu Persida: zice că ori se omoară, ori se papistăşeşte şi se face călugăriţă nemţească.
    E lucru greu să sperii pe un om din somn, să-i spui aşa, pe apucate, ceea ce numai cu anevoie şi încetul cu încetul se poate înţelege şi să-l faci să simtă o durere despre care mai nainte nu ştia nimic. Părintelui îi venea să râdă de grija lui Trică.
    Era însă în cele zise de Trică şi un lucru pe care-l înţelegea popa.
    El cunoştea pe Persida şi ştia că dânsa şi în gândire şi în simţire e foarte papistăşită şi că nu i-ar fi deloc greu să se lepede de legea ei dacă prin aceasta ar putea să câştige învoirea bătrânului.
    - Îi cunun, grăi popa, îi cunun eu!
    - Şi dacă-i cununi, sunt bine cununaţi? întrebă Trică.
    Popa-şi ridică capul.
    - Cununia, grăi el stăpânit de simţământul preoţiei sale, e o taină, şi eu, preot odată, am darul de a-i lega pe toată viaţa. Când bărbatul şi femeia se întâlnesc în căile vieţii şi vor cu tot dinadinsul să se însoţească, Dumnezeu le este tainic povăţuitor, şi să fie ei creştini adevăraţi, fie schismatici, fie păgâni, fii ai lui Dumnezeu sunt şi Dumnezeu îi împreunează prin binecuvântarea dată de mine. Nimeni nu poate dar să dezlege ceea ce am legat eu, câtă vreme voinţa lor e nestrămutată. Oamenii pot să-i despartă prin siluire, dar în faţa lui Dumnezeu un trup sunt şi un suflet. M-ai înţeles? Eu sunt popă adevărat!
    Trică era foarte fericit şi ar fi voit să-i sărute mâna.
    - Prea bine! urmă popa. Ce crezi însă, se vor împăca părinţii cu faptele împlinite? n-are, fie mama ta, fie tatăl lui să ceară desfacerea căsătoriei?
    - Mama o să fie foarte supărată, grăi Trică strâmtorat, dar o să tacă şi o să-i treacă în cele din urmă.
    - Dar tatăl lui, neamţul? întrebă popa.
    - Nu ştiu, răspunse Trică de tot strâmtorat. E om rău şi încăpăţânat. Apoi e certat cu fecioru-său, ba s-au şi bătut.
    Popa rămase gânditor.
    - De! e lucru greu. Trebuie să ştii că e pusă o pedeapsă grea, până la 20 ani de temniţă, pe capul preotului care cunună când sunt piedici la mijloc.
    Ei rămaseră timp îndelungat tăcuţi.
    - Ce zici? întrebă Trică în cele din urmă.
    - Să mai vedem, răspunse popa, să ne mai gândim.
    Pedeapsa e grea, iar eu am nevastă şi copii.
    Aşa au rămas lucrurile.
    Plecând, înspre miezul nopţii, înapoi, Trică era obosit sufleteşte. Îi părea rău c-a venit: ce avea el să se amestece în lucrurile acestea?
    Da, popa avea dreptate: de ce să-şi bage el capul în primejdie?
    Şi totuşi mai era încă un popă care a ţinut foarte mult la Persida. N-a fost ea vrednică de el! Acela ar fi fost în stare să-şi pună capul în primejdie.
    Are însă şi el nevastă şi copii.