• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

 
                                II
                         MAICA AEGIDIA
                        
    Maica Aegidia era mititică, păşea mărunt, vorbea scurt şi apăsat, avea nas nu tocmai mic şi o căutătură aspră şi scrutătoare, dar se muia când vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica prioriţa s-o primească pe Persida şi pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai şi alergat pe la dl Hubăr, economul oraşului, ca Mara neapărat să capete arânda podului.
    Erau creştineşti faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulţumită de a le fi săvârşit.
    Sidi era, ce-i drept, foarte deşteaptă şi, din clipa când se despărţise de Trică, se făcuse tăcută, aşezată, ascultătoare, aproape blândă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urâte, s-o ţii pieptănată şi cu mâinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviinţă. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plângă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încât maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulţumea şi cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dânsa. Iarna, în sfârşit, după ce Murăşul a îngheţat şi nimeni nu mai plătea cei doi creiţari, maica cea cu căutătură aspră punea toţi cei cinci florini de la dânsa şi era foarte mulţumită că Mara o mai ajută şi ea la îmbrăcămintea copilei.
    Serile apoi Mara îşi făcea, ca de obicei, socotelile şi tot i se mai umpleau, ba mai vârtos îi erau plini ochii de lacrimi.
    Un singur lucru o punea câteodată pe gânduri. Prea se făcuse blândă Persida: nu care cumva călugăriţa aceea s-o momească, s-o farmece şi s-o facă şi pe ea călugăriţă smerită. „Mai bine moartă!“ Dar nu! asta nu era cu putinţă: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toţi creştini adevăraţi! Apoi Trică se făcuse şi el băiat aşezat, ascultător şi bun şcolar. Asta vine cu vârsta la copiii care sunt răi de mici.
    Aşa, câteodată, îşi mai aduc, nu-i vorbă, şi ei aminte de timpurile trecute.
    Într-o frumoasă zi de primăvară dl învăţător Blăguţă a venit mai târziu decât de obicei la şcoală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murăşul se umflase şi apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Şi era lucru ştiut că, în lipsa dlui Blăguţă, Costi Balcovici e acela care pune mâna pe nuia, ca să ţie buna-rânduială — nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre şcolari, dar învăţa bine şi era băiatul turtelarului din Radna.
    Una e însă Blăguţă şi alta Costi, deşi era băiat de turtelar. În faţa dlui Blăguţă, Trică stătea smirna, iar cu Costi se bătuse adeseori în piaţă, în zilele cele bune, când nu era singur, ci săreau amândoi, cu Sida, în capul lui, şi rar scăpa Costi cu faţa curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica şi ar fi sărit şi în foc pentru frăţiorul ei.
    Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru faţă cu Trică, pe care îl ştia acum singur.
    — Trică, strigă el răstit, stai frumos!
    Trică se ridică îndrăzneţ în picioare: i se făcuse o nedreptate.
    — Şezi! strigă Costi.
    — Dacă vreau şed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine eşti tu ca să-mi porunceşti mie?!
    Ceilalţi şcolari începură să râdă cu gurile întinse până spre urechi, căci copiii sunt oameni şi ei şi se simt mulţumiţi când văd umilirea celor ce prea repede se înalţă. Dar Costi, pui de om şi el, nu voia să fie umilit.
    — Afară! strigă el dăscăleşte, în genunchi! şi, rostind porunca, se şi duse ca să-l apuce pe Trică.
    Trică, cu vreo trei ani mai mic decât Costi, nu se simţea destoinic să ţie piept cu acesta: cu cât mai mic era însă omul, cu atât mai mare îi era hotărârea, şi el ştia să muşte, să zgârie şi să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atât mai vârtos de mânie, cu cât ceilalţi şcolari se ridicaseră pe bănci şi râdeau cu hohote de câte ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decât a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mâncat, părul i s-a cam rărit, gâtul îi era zgâriat, dar din bancă tot n-a ieşit şi îngenunchi nu l-a pus decât dl Blăguţă, care ţinea ca autoritatea lui Costi să rămână întreagă.
    Ieşind din şcoală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creiţarii şi îşi vindea mărfurile. Cât s-a bătut cu Costi şi cât a stat în genunchi, o singură lacrimă nu i se ivise în ochi, abia acum, după ce se văzu singur, începu să şteargă din când în când câte o lacrimă. Ah! cum ar fi voit să-l poată muşca pe Costi, încât urma dinţilor să-i rămâie toată viaţa! Costi era însă mai tare decât dânsul. „O să-l spui eu mamei, îşi zise băiatul, şi o să treacă el pe la pod!“
    Când însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o făcea numai să se plângă, ca alte dăţi, că e văduvă şi că toţi îşi bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.
    „Ah! zise el suspinând, de ce nu mai e Sida aici?!“
    Da! singură ea putea să ştie ce va să zică a fi bătut de Costi.
    El se strecură fără de veste pe lângă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt ţărmure, se duse ca din puşcă până la mănăstirea de călugăriţe, trase clopoţelul de la intrare şi spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.
    La călugăriţele din Lipova nu puteai să vorbeşti cu orişicine orişicând şi despre orişice. Sidi nu era însă oricine, şi maica Aegidia cea aspră, fiind totodată şi înţeleaptă, ţinea să nu răscoale întreaga mănăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete când i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-şi vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să aştepte mult.
    — Ce e?! întrebă ea răstită.
    — Uite, zise el încet, ca să nu audă şi sora Marta, care se afla în iatacul de alături, Costi m-a bătut.
    — Te-a bătut el pe tine, şi tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!
    — Dacă el e mai tare!
    Persida rămase câtva timp pe gânduri, cu răsuflarea oprită şi cu ochii ţintă la un colţ.
    — Haide!... zise apoi şi îl apucă de braţ, ca să-l ducă spre ieşire, unde cheia era în uşă.
    — Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată şi plecă s-o oprească.
    — Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!
Ieşind apoi în stradă, ei o luară spre pod.
    Da! Însă dincolo era Mara, şi ea n-avea să-i vadă, nici să-i ştie.
    Pe ţărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare şură de scânduri, în care se adună sarea adusă de luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vândută pentru satele de dimprejur. În faţa Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulţime de care, iar din sus de Sărărie e şirul de mori plutitoare de-a lungul ţărmului. Persida şi Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria şi înaintară spre mori. De câte ori, vara, au trecut ei Murăşul pe luntriţa de la vreo moară!
    Acum însă nu era vară, ci primăvară, şi Murăşul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui şi plin de spumă şi de vultori. Morile, care alte dăţi se aflau în apropierea ţărmurelui, de care erau legate prin o podişcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul râului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!
    Nu era chip! şi totuşi cei doi copii bălani şi cu obrajii rumeni erau voioşi: mult era frumos şi bine aici în faţa valurilor ce se tăvăleau greoaie spre şesul depărtat. Venea cu ele şi o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna şi de la Şoimoş, se ivea pe ici, pe colo iarba crudă şi verdeaţa de salcie şi de răchită.
    — Stai! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lângă ţărmure vreo luntriţă. N-ai să te temi! Tu ştii că eu mă pricep la lopată.
    — Eu să mă tem?! răspunse Trică. N-am vâslit vara şi eu?!
    Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntriţa precum îţi place; acum însă Murăşul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuţi decât ţi se păreau de la ţărmure şi luntriţa-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.
    Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos şi bine, mare minune, mai ales pe la vultori, când luntriţa se învârtea. Oamenii de pe ţărmuri se speriară, cu toate aceste, când văzură luntriţa uşoară cu cei doi copii neajutoraţi în ea şi începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriţă şi să le vie într-ajutor.
    Ce ar fi putut adică să li se întâmple? Îi duceau valurile cât îi duceau şi trebuia să-i scoată în cele din urmă la ţărmure, cum scoate apa râului tot ceea ce pluteşte pe ea.
    Mai era însă în drum şi podul, de care nu o dată se izbesc şi se sfarmă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.
    În acelaşi timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugăriţe cu un băiat. O fată şi un băiat! S-ar fi putut oare ca în gândul lumii fata să nu fie mare, când fuge cu un băiat? Degeaba i-ar fi spus că nu era, degeaba i-ar fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar şi alţi oameni la pod, în faţa mănăstirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.
    Mara, podăriţa, vedea că o mişcare neobişnuită s-a pornit de la Sărărie şi de la mănăstire spre pod. Sări dar de la locul ei şi grăbi spre Lipova. Uitându-se apoi încotro se uitau şi oamenii, zări deodată luntriţa purtată de valuri şi alte două luntriţe mânate de vâslaşi voinici, care grăbeau să o ajungă.
    — Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.
    La moarte s-ar fi gândit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntriţa care venea, venea mereu şi iute spre pod.
    Mara începu să alerge şi să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, când trec plute ori luntre cu sare.
    Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpuşică trasă pe sfoară, cu ochii ridicaţi spre cer, cu mâinile încleştate şi rugând mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcătoarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.
    Văzând pe maica Aegidia, Mara se opri.
    De la călugăriţă gândul ei trecu deodată la Persida, şi ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.
    Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strânse şi strâmbate în jos.
    — Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfântă Marie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu, grăi dânsa mângâiată, copii ca ai mei nimeni nu are!
    Şi adică ce li s-ar fi putut întâmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece şi o sută de luntriţe! Da! da! Lor nu li se putea întâmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele şi presimţiri urâte.
    Dar cum a ajuns Persida din mănăstire în mijlocul Murăşului?
    Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strâmtorată. Ştia un lucru: că aşa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugăriţe. să fie la mijloc vreo nefăcută!
     Mara era însă femeie trăită în lume şi ştia că lucrurlie o să meargă mai bine dacă se va ţinea dânsa deasupra.
    — Bine, maică, strigă ea, aşa păziţi dv. copiii?
    Ce mai putea maica Aegidia să răspundă când ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?
    Îşi frângea mâinile şi nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.
    — Las-acum, lasă! grăi dânsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntriţa a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pontoane şi trece, trece, iat-o, trece!
    Toţi alergară să vadă cum luntriţa intră sub pod, apoi se-ntoarseră şi alergară pe-mbulzite, ca s-o apuce ieşind din jos pe pod.
    Persida şi Trică şedeau tăcuţi şi strâmtoraţi, căci ştiau, ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu faţa curată nu vor scăpa după ce au ridicat atâta lume în picioare.
    Peste puţin îi ajunseră apoi şi morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dânşii apucă lanţul luntriţei şi începură să vâslească spre malul de la Lipova.
    Lumea se porni dar şi ea înapoi, cu Mara şi cu maica Aegidia.
    Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastâ mpărată să rămâie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida. Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăstirii, şi toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastâmpărată, ci totodată şi sprintenă, şi maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.
    Iară Persida nu ştia să spună decât adevărul.
    Ieşind din luntriţă, ea trecu iute, îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe ţărmure şi se duse drept la maica Aegidia.
    — L-a bătut, grăi dânsa iute, i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămaşă şi l-a zgâriat la gât.
    — Cine l-a bătut? întrebă maica mai uşurată.
    — Costi Balcovici, răspunse Trică rar şi răspicat. Domnul învăţător s-a dus să prindă peşte, şi Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lăsat bătut.
    — Şi eu vreau să-i arăt, adause Persida, că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic şi n-are pe nimeni să-l ajute.
    — Sărăcuţii mamei! grăi Mara înduioşată. Se iubesc, maică, urmă ea ştergându-şi lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.
    Maica Aegidia era şi ea înduioşată nu numai pentru că vedea lacrimi de văduvă, ci şi pentru că înţelegea pornirea firească şi bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.
    — Iată, zise ea cu linişte sărbătorească, în loc de a-şi vedea de şcoală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluţesc unul pe altul. Şi câte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întâmplă astfel de lucruri!
    — Se-nţelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La români însă toate merg una peste alta!
    — Aşa e, ziseră alţi câţiva, în vreme ce iar alţii râseră.
    Lucrul ar fi fost bun şi minunat dacă n-ar fi fost de faţă şi câţiva români, ai cărora obraji se roşiră, fie de mânie, fie de ruşine.
    — Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E şi la români regulă, se vede însă că nu pretutindenea.
    — E un păcătos Blăguţă acela, adăugă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învăţătorul din Radna.
    Mara stătea ca pe spini. Ştia că papistaşii sunt un neam de oameni duşmănoşi şi ţinea mult la Blăguţă, care era vestit cântăreţ de strană. Îi mai trecea apoi, parcă, şi un fier roşu prin trup când vedea cum trec peste pod oameni, ba până chiar şi care, fără ca să plătească creiţarii cuveniţi. Călugăriţa nu putea, în sfârşit, să aibă dreptate.
    — Dar fata mea cum a ieşit din mănăstire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învăţătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăş?
    Maica Aegidia se sperie şi începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, şi o trecură fiori reci când se gândi că oamenii aceştia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca şi când dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.
    — Haide, Sidi, fata mea! grăi dânsa grăbită. Sărută mâna mamei şi vino!
    Mara ar fi voit să aibă cel puţin o ulcică pentru ca s-o sfarme în mii de bucăţi.
    Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, şi ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni şi care, să treacă fără creiţari.
    — Fata rămâne cu mine! zise ea, deşi numai cam cu jumătate de gură.
    — Nu, mamă! grăi Persida, care ar fi intrat în pământ de ruşine dacă nu s-ar fi putut întoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urmă ea, trebuie să mă întorc la lecţiune!
    Maica Aegidia era cea mai fericită dintre
călugăriţele de
pe ţărmul stâng al râului.
    — Aşa este, grăi dânsa. Te rog, adăugă apoi întorcându-se spre Mara, vino şi d-ta cu noi.
    Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.
    — Acum nu pot! răspunse Mara şi o porni repede spre pod, ca să-şi adune creiţarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.