• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

                               
                XXI
            PACE ŞI LINIŞTE
            
    "Ah, Doamne! grăi Persida pierdută în gânduri, e atâta timp de când n-am fost la biserică."
    Îi adunase noul-născut pe cei de atâta timp risipiţi şi-i ţinea la un loc, dar ea se uita în ochii fiecăruia din ei şi vedea că pacea n-a intrat încă în suflete, simţea că tot mai are să treacă prin zile grele.
    De ea se apropiau toţi cu dragoste şi sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dânsa ascultau cu toţii; ea putea să-i povăţuiască pe toţi după buna ei chibzuinţă; ei, însă, între dânşii, tot învrăjbiţi erau, şi ea în toată clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe faţă.
    Singură maica Aegidia era cu desăvârşire mulţumită. Îşi crescuse atâtâ timp fata pierdută, şi acum, după ce o vedea chiar mai aşezată de cum fusese, era mândră în sufletul ei şi venea în toate zilele să o vadă, să stea cu dânsa, să-i fie de ajutor.
    Avea însă până chiar şi maica Aegidia o mâhnire în sufletul ei, şi îndată ce venea Mara să-şi vadă fata şi nepotul, călugăriţa mărunţică nu mai rămânea. Lasă că prea îi plăcea Marei să arate că e a ei fata, dar mai era la mijloc şi botezul. Hubăr stăruia ca copilul să fie botezat cât mai curând, în casa părinţilor lui; Persida ţinea însă ca copilul să fie botezat mai târziu, când va putea să meargă şi ea la biserică. Iar Mara stăruia alăturea cu fiica ei şi nu se sfia a-şi da pe faţă dorinţa ca tot popa care a făcut cununia să facă şi botezul. De câte ori vorba venea la aceasta, maica Aegidia începea să tremure, se uita cuprinsă de o vie îngrijire în ochii Persidei şi nu mai putea să stea.
    Tot cam ca maica Aegidia era şi Hubăroaie. Ar fi fost, sărmana femeie, gata să se învoiască cu toate şi să dea şi sângele din inima ei, numai ca lucrurile să meargă bine şi Persida să nu fie supărată. Niciodată însă soţul ei nu fusese atât de neliniştit ca acum, şi, văzându-l neliniştit pe el, nu mai avea nici ea odihnă.
    Cum oare ar fi putut Naţl să fie fericit?!
    Ţinea la copilul lui ca la lumina ochilor săi; adeseori îl cuprindea însă simţământul că prea e grea sarcina pe care trebuia s-o poarte.
    Era trecută viaţa fără de griji. El stătea ziua toată în picioare, alerga de ici până colo, se bălăbănea cu slugile, cu oamenii din cârciumă şi cu cei din birt şi abia acum îşi dădea seama ce fel îşi petrecea Persida viaţa în vreme ce el stătea de vorbă cu prietenii, se plimba ori îşi omora timpul jucând cărţi. Şi totuşi el era mereu la dânsa, ca să vadă dacă nu-i lipseşte ceva, dacă poate să-i dea vreun mic ajutor, să-i facă o mică plăcere.
    Îi era adeseori parc-o pierde, parcă a pierdut-o, parcă nu mai e nevasta lui, ci numai muma copilului său. Nu-l mai vedea pe el, nu-l mai băga în seamă de când avea copil, şi pe nesimţite se schimbaseră lucrurile, încât ea, care-i fusese mai înainte ca o slugă, şi-l făcuse slugă pe el. Era destul un semn făcut de dânsa, pentru ca el să dea pe toţi la o parte şi să alerge, căci nu ştia nimeni s-o mulţumească atât de bine ca dânsul.
    Dar acestea au venit încetul cu încetul şi se petreceau ca lucruri de sine înţelese. Se deprinsese Naţl cu grijile şi cu osteneala zilei atât de bine, încât nu s-ar mai fi putut simţi bine dacă nu le-ar fi avut. Ceea ce-l ţinea în neîncetată tulburare şi-l făcea nefericit era încordarea dintre tatăl său şi soacră-sa şi mai ales frământarea sufletească ce străbătea din ochii mereu neastâmpăraţi ai tatălui său. Îi era parcă o grea nenorocire are să cadă pe capul lor.
    Pe Bandi, în sfârşit, nu-l mai băga nimeni în seamă.
    Trecuseră timpurile frumoase, când Persida ziua întreagă îi zicea mereu: "Bandi, vino!", "Bandi, du-te!", "Bandi, aleargă!", "Bandi, fă!"
    Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De când se născuse copilul acela şi de când venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat de toţi, dat ca o fiinţă netrebnică la o parte, rămas singursingurel în lume.
    Aşa stăteau lucrurile când a sosit, în sfârşit, ziua botezului, după cum o hotărâse Persida.
    Era lucru nemaipomenit ca o călugăriţă să fie naşă, dar maica Aegidia îşi pusese toată stăruinţa să i se dea binecuvântarea, şi biserica era plină de lume adunată ca să vadă botezul neobişnuit şi pe Persida, care intrase deodată în inimile tuturora.
    Gătită în haină de caşmir negru, pe care i-o dăruise socrul său, înaltă cum era, cu obrajii tot plini, dar mai albă decât de obicei, păşind încet şi apropiindu-se cu umilinţă de altar, ea părea mai mult o vedenie decât fiinţă din carne şi oase, şi mulţi îngenuncheară când ea îşi plecă genunchii ca să-i mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.
    De-a pururea nestrăbătute sunt căile sorţii.
    Stând îngenuncheată şi cu capul plecat, ea se vedea în gândul ei însăşi pe sine, copilă răsfăţată, stând în fereastra cu geamul spart de o întâmplătoare suflare de vânt, se vedea deschizând în neastâmpărul ei copilăresc cealaltă fereastră, se vedea trecând prin faţa măcelăriei... una câte una întâmplările care hotărâseră viaţa ei se reamintiră în sufletul ei parcă le visa şi le visase numai după un plan de mai înainte croit. Cuprinsă apoi de simţământul că nu e sfârşit încă şirul grelelor încercări, ea îşi plecă mai tare capul.
    "Orişice ni s-ar mai fi întâmplând, Doamne, grăi dânsa, dreptate ni se face, dar pe el să-l aibi sub ocrotirea ta, căci tu l-ai voit, al tău este, ţie ţi-l voi păstra!"
    Nu ştia nimeni ce simte şi gândeşte dânsa în clipa aceasta, dar, văzând-o, toţi erau cuprinşi de acelaşi simţământ, toţi, afară de Mara, muma ei, care, gătită ca nealte dăţi, stătea îndărătnică la intrarea bisericii.
    Se supusese Mara, dar nu se împăcase şi îi venea din când în când să se repeadă, să ia copilul şi să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adâncă, în foc mistuitor, şi atât nepot avea şi dânsa.
    Când părintele pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atât de neobişnuită, Mara făcu un pas înainte şi apoi, pas cu pas, stând mereu şi făcând iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie. Când preotul vărsă apa sfântului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori şi ochii se umplură de lacrimi. Acum era papistaş nepotul ei, cel mai iubit dintre toţi oamenii era papistaş.
    - E frumos! grăi dânsa întorcându-se spre Persida. E frumos şi la dânşii botezul! Oameni suntem cu toţii, tot creştini, creştini adevăraţi, tot un Dumnezeu avem.
    - Draga mea mamă! grăi Persida şi o îmbrăţişă. Dac-ar fi toţi ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decât fericire.
    Atât era de fericită Mara, încât îmbrăţişă pe maica Aegidia, pe Naţl, pe Hubăroaie, până chiar şi pe Hubăr, care nu râdea nici acum, ar fi fost în stare să îmbrăţişeze pe toţi cei adunaţi în biserică.
    - Voi mergeţi acum acasă, grăi apoi grăbită, căci vin şi eu, dar trebuie să trec mai înainte pe undeva.
    Trebuia, neapărat trebuia!
    Cum adică?! Hubăr îi făcuse copilului un dar de un pumn de galbeni; Hubăroaie îl înzestrase cu cinci mii de florini; nu putea să rămâie nici Mara mai prejos. Avea şi dânsa: trebuia să arate că are, că nu e nici dânsa cea din urmă, că ţine şi dânsa la el.
    Alergând spre casă, ea era tare hotărâtă să-i dea Persidei zestrea. Acum era cel mai potrivit timp ca s-o facă, pentru ca să vadă Hubăr că nu e nici Persida orişicine şi să ştie lumea că nu e feciorul lui Hubăr mai presus de fata ei! Da! a Persidei era zestrea; pentru dânsa o adunase: acum era timpul să i-o dea.
    Pare însă că erau prea mulţi bani, aşa, deodată.
    Se adunaseră la pod, cu pădurea şi din camete, din puţin câte puţin mai mult şi tot mai mult, peste treizeci de mii de florini.
    Era destul să-i dea treizeci, douăzeci şi cinci ori douăzeci de mii. Ceilalţi tot ai ei rămân, dar sunt mai bine păstraţi. Ea luă în cele din urmă zece mii. Tot era mai mult decât ceea ce dăduse Hubăroaie, poate chiar prea mult... şi îi venea Marei să se întoarcă din drum.
    Era hotărâtă să dea banii în faţa tuturora, cum lucrul acesta de obşte se face. Hubăr ţinuse însă ca de ziua aceasta să vie noră-sa la casa lui şi masa de cumetrie era un fel de nuntă, la care Hubăr îşi adunase, în cinstea nurorii, pe toţi prietenii şi cunoscuţii, tot oameni de frunte, de care se sfia Mara. Văzând atâta lume şi aşa oameni, îi părea rău că n-a luat mai mult.
    Ea-l chemă pe Naţl la o parte.
    - Uite! îi zise, am ţinut şi eu să fac un dar pentru copil.
    Nu e mult, o parte din zestrea Persidei: opt mii de florini! Am să vi-i dau, adăugă întinzându-i banii, şi pe ceilalţi. Aceştia acum, de botez.
    Naţl ştia că Persida are zestre. I-o spusese Persida ea însăşi aceasta. Ştia şi că zestrea e mare. Acum însă, când vedea banii în mâna tremurătoare, el, cu toate aceste, se sperie oarecum, căci mulţi trebuiau să fie banii pentru ca dânsa să poată rumpe atâta din ei.
    - Nu, zise el dându-se puţin înapoi, te rog să nu ni-i dai, căci trebuinţă nu avem de dânşii şi la d-ta sunt mai bine păstraţi decât la noi. Ni-e destul să ştim că-i avem. Dacă îl ţine Dumnezeu pe tata cum e acum, avem destul, iar dacă nu, adăugă el sărutându-i mâna, n-o să mai fim cu d-ta ca mai înainte.
    - Da, da! răspunse Mara. Mai bine decât la mine unde ar putea să stea? Să ştiţi că-i aveţi... pe toţi, nu numai pe aceştia. Atât voia Mara, ca lumea să ştie, şi de aceea nu se mai putea stăpâni, trebuia neapărat să le spună tuturora, fiecăruia în taină, că n-are nimeni ginere ca al ei, care n-a voit să primească opt mii de florini, o parte din zestrea soţiei sale.
    Nici că se uitau însă oamenii ca mai nainte la dânsa. Las' că banul te ridică şi în sufletul tău, şi în gândul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, şi mesenii toţi înţelegeau de ce Mara şade în scaun ca pusă într-un jeţ şi vorbeşte rar şi apăsat. Până chiar şi Hubăr, care adunase şi el destul, se uita cu un fel de mirare la dânsa, căci era femeie neajutorată.
    Iar Persida se uita mereu şi iar se uita la dânsa, o înţelegea deplin, şi ar fi voit să fie singură, ca să poată plânge. Prea veniseră lucrurile frumos şi peste toate aşteptările ei bine; era peste putinţă ca ele să rămâie mult timp aşa, şi ochii ei necredincioşi umblau scrutărori de la unul la altul, ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mâhnire.
    Naţl, ei atât de drag acum, nu era în voia lui cea bună, cum îl ştia de odinioară. Şi, cine ştie?! Poate că nici n-avea să mai fie vreodată în viaţa lui. Vin anii, vin grijile, vine greul vieţii şi trece veselia inimii.
    El era strâmtorat, dus cu gândul, parcă nu credea că sunt toate cum le vede şi nu cuteza să se bucure.
    Hubăroaie era pierdută în purtarea de grijă pentru lumea adunată la casa ei, avea supărări peste supărări cu cei de afară.
    Tot se vedea însă că ochii ei se opresc, de câte ori intră în casă, cu un fel de temere asupra soţului ei. Nimeni mai bine decât dânsa nu-l cunoştea, şi dânsa-l vedea că tot nu s-a împăcat cu lucrurile.
    Mulţumită, voioasă, omeneşte fericită nu era decât Mara, care le uitase toate şi se pierduse cu desăvârşire în clipa de acum. Şi, totuşi, tocmai de la dânsa a pornit întristarea inimilor. Era peste putinţă ca ea să nu-şi aducă în cele din urmă aminte şi de cei ce nu se bucurau împreună cu dânsa, iar aceasta o-nduioşa pe dânsa şi o mâhnea pe Hubăroaie, care-şi reamintea amărăciunea de care fusese cuprinsă când a grăit vorbele pentru care Mara îi făcuse mustrări. E grozav lucru să doreşti moarte cuiva, şi-i era bietei de femei parcă toţi ştiu acele vorbe şi toţi o mustră pentru ele.
    Apoi nu putea nici Trică să se bucure cu Mara, şi Persida se roşi ca bujorul când muma ei îşi aduse aminte de el.
    Despre Trică nu era bine să se vorbească tocmai acum, când mintea fiecăruia era stăpânită de gândul că are Mara bani mulţi. Îi era lui Hubăr ruşine că noră-sa are frate pe acel om soios şi nepieptănat, care seamănă mai mult a slugă proastă şi intrase alăturea cu toţi oamenii fără de căpătâi la Verbonc. Cum se potrivea? Mamă ca Mara, fată ca Persida şi fecior ca Trică! Acum, în clipa aceasta, îi era şi Marei greu, şi ea-şi făcea mustrări.
    Frumoasă a fost ziua, dar ea nu s-a sfârşit în voie bună, şi la despărţire inimile erau mai mult încleştate decât deschise.
    Nici că se mai puteau deschide în curând.
    Peste câteva zile Mara a primit veste de la Trică al ei.
    Fusese lovit în şold de o ţandără de bombă şi zăcea acum într-un spital din Verona.
    - Simţeam eu! grăi Mara. Dar eu singură sunt vinovată.
    Şi umbla Mara plângându-se mereu de la Radna la Lipova şi de la Lipova la Radna. De când îşi ştia fata bine aşezată, se gândea numai la feciorul ei şi nu băgă de seamă că mai mari decât ale ei sunt supărările din casa Persidei.
    Avea Hubăr cuvintele lui de a nu fi mulţumit, dar nu putea să le spună nimănui, ci trebuia să-şi caute prilej spre a-şi da pe faţă supărarea.
    Tot vechea neînţelegere.
    Îi intrase în cap gândul că are de Sfântul Gheorghe să-i treacă măcelăria lui Naţl şi apoi să se ducă acasă, la Viena.
    - Trăiţi voi, îi zise el nevestei sale, mai bine fără de mine decât cu mine.
    Hubăroaie rămase ca lovită de un junghi drept în inimă.
    Ce ar fi putut însă ea să-i zică ori să-i facă spre a-l încredinţa că ţin cu toţii la dânsul?!
    Lucru lămurit era numai că Naţl nu putea să ia măcelăria fiindcă nu era măiestru. Degeaba alerga Oancea, căci Bocioacă, supărat rău pe Trică, de la care primise cele şaptesprezece sute, şi zgândărât mereu de soţia sa, ţinea una şi nestrămutat la hotărârea lui de a nu primi în breaslă pe un om care nu şi-a făcut tăietura de măiestru la timpul hotărât şi-a umblat ani de zile de-a rândul fără de rost.
    Astfel treceau zilele, şi în trecerea lor inimile se înăspreau tot mai mult.
    În Săptămâna brânzei, când Trică s-a întors, în sfârşit, acasă, singură Mara se bucura, iar Persida ar fi voit să-l roage să se ascundă, ca să nu-l vadă Hubăr. Nu se putea să vie la mai rău timp.
    Dar era venit.
    Cam şoldiş, nu-i vorbă, cam plecat într-o parte, însemnat, ca nu cumva să uite vreodată cele petrecute, dar îi şedea oarecum bine şi la cojocărie nu-i făceau nici o stricăciune, aşa zicea Mara.
    Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecând prin lume! Lasă că era periat şi pieptănat, cu obrazul ras şi cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu şi cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orişinice să facă ce vrea.
    - Bocioacă e prost, grăi el când Persida îşi spuse supărările. A fost totdeauna şi o să rămâie toată viaţa lui. Am eu să-l dumeresc şi-o să vezi că toate au să meargă strună. Uşurel apoi, fără de grijă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, el s-a dus la Bocioacă, dar la Bocioacă, nu la nevasta lui.
    Era foarte supărat Bocioacă, dar când l-a văzut că vine râzând, când l-a văzut că-i cam şoldiş, dar altfel de tot bine, nu mai avea nici el ce să-i facă.
    - Ştiu că te-ai supărat, îi zise Trică. Dac-ai cerceta mai de aproape, n-aveai de ce, dar te-ai supărat; uite, bate-mă, trage-mi palme, ca şi când ţi-aş fi fecior, că te-am avut ca tată, apoi să fim tot ca mai nainte!
    Bocioacă clătină din cap. Îi era foarte greu, dar nu putea.
    - Ce-a fost a trecut, grăi el scoţând vorbele cu anevoie.
    Eu ţi-am spus şi tot ţi-am spus să te pui bine cu jupâneasa; ce să-ţi fac dacă n-ai voit să mă înţelegi?
    Trică se uită lung şi cam cu milă la el, apoi îl apucă de braţ.
    - Dacă jupâneasa e stăpânul casei, zise, să mergem la ea.
    - Nu e stăpânul casei, răspunse Bocioacă, dar pacea casei de la ea atârnă şi asta nu o dau pentru nimic.
    - Să mergem la ea, zise iar Trică.
    Marta şi fata ei tresăriră când Trică se ivi în pragul casei mari, unde ele lucrau la fereastră. Prea venise fără de veste omul care le zguduise pe amândouă atât de mult.
    - Jupânul zice, grăi el dezgheţat, că nu poate să mă primească iar calfă, fiindcă nu voiţi d-voastră. Dacă eu aş avea nevastă, n-aş cere învoirea ei, adăugă el uitându-se cam de sus în jos la Marta; fiind însă că jupânul o cere şi eu n-am vreme să aştept, o fac cătăneşte şi vă întreb dacă mă primiţi ori nu.
    Sultana începu să tremure: era tot omul straşnic, care-i arunca atunci pe ceilalţi la dreapta şi la stânga ca să-şi deschidă drum spre Verbonc. Îi era frică de el, dar nu ar fi putut să se depărteze de dânsul.
    Marta era strivită. Ea singură îl înţelegea. Dar nu se dădea.
    - După cum ai venit şi după cum întrebi, grăi dânsa veninoasă, ne vine să-l întrebăm noi pe jupânul dacă mai putem ori nu să stăm şi noi în casa aceasta.
    Bocioacă, omul păcii, ar fi voit să fugă şi să-i lase singuri.
    - Bine, îi zise el Martei, nu se poate să vorbeşti şi tu fără ca să înţepi cu limba?! Ce ai cu el? Spune-mi şi mie, ca să ştiu.
    - Nu are nimic! grăi Trică. O fi avut ce-o fi avut, dar nu mai are şi nici n-o să mai aibă nimic. Eu rămân şi pace bună! Cine se ia după muiere se miră şi el unde se pomeneşte. O să vezi cât de bine o să ne nărăvim.
    Aşa au rămas apoi lucrurile.
    Era hotărâtă acuma şi treaba lui Naţl.
    Nu-şi făcuse Trică anii de călătorie, dar Bocioacă tot ţinea să-l scoată măiestru.
    - Închide tu un ochi, grăi Oancea, care nu putea nici acum să se stăpânească, apoi închidem şi noi ceilalţi unul.
    Noi ştim, noi facem, şi nimeni nu ne mai poartă de grijă.
    Cam aşa se gândea şi Bocioacă, şi încă în postul Paştilor amândoi cumnaţii au fost scoşi măieştri.
    Nu mai avea Hubăr acum de ce să fie nemulţumit şi nici nu zicea că este.
    A treia zi de Paşti, Bocioacă a dat masă mare în cinstea noilor măieştri. Nu putea nimeni să-i ia dreptul acesta, lasă că era staroste, dar mai avea şi fată mare.
    Hubăr nu numai că s-a dus şi el cu nevastă-sa, dar a dus cu dânsul şi pe părintele pleban, căci Bocioacă poftise şi el pe părintele protopop, şi întâia oară, de când venise la Lipova,
    Hubăr nu se mai simţea străin între străini, ci acasă la el, înconjurat de ai săi.
    Ce oameni cumsecade!
    Dar tocmai aceasta îl făcea să stea ca pe spini şi pe jăratic.
    Îi venea să plângă când se uita la faţa senină a Marei.
    Cuprinsă de simţământul că dânsa i-a adunat pe toţi la un loc şi că copiii ei sunt cheagul care-i ţine strânşi, ea umbla mândră şi uşoară, oarecum pe zburate, şi vorbea rar şi apăsat ca o împărăteasă.
    Iar el tresărea când ochii se îndreptau asupra lui şi ar fi voit să poată sta ascuns într-un colţ.
    Ce-ar fi zis toţi aceşti oameni dacă ar fi ştiut ce fel de greutate apasă asupra lui?!
    Puţin i-a păsut mai nainte; acum însă ţinea să-l socotească şi ei cum el îi socotea pe dânşii.
    Îi era destul să se uite în ochii mari ai Persidei pentru ca să fie încredinţat că ea ştie. Nu putea să-şi dea seama cum şi de la cine a aflat dânsa, destul că nu din întâmplare-l ţinea pe Bandi la casa ei, şi îi era greu de dânsa.
    Nu fusese mai înainte pentru dânsul nimeni mai sus de părintele pleban; încetul cu încetul însă el a ajuns s-o pună pe Persida mai presus de toţi.
    - Pleacă, i-a zis preotul când a văzut nerăbdarea lui, du-te, stai acolo în liniştită retragere, căci ai din ce să trăieşti. Aşa şi voia să facă. Acum însă, când toate se lămuriseră, încât nu mai rămânea decât ca Naţl să se mute şi să ia măcelăria, el nu mai dormea nopţile şi nu mai avea zi tihnită.
    Cum putea el să plece când nevasta lui plângea deznădăjduită de câte ori vorba era de plecarea lui? Cum putea să se depărteze din lumea aceasta, în care acum se simţea atât de bine? Cum putea să plece fără ca să fi făcut ceva cu Bandi?
    Persida, care-l ţinea pe băiat la casa ei, nu era de părerea preotului: el trebuia neapărat să vorbească cu dânsa. Şi dacă au doi oameni să vorbească ceva, ei o ştiu aceasta fără ca să şi-o spună.
    Persida vedea şi ea că el voieşte să vorbească cu dânsa, şi degeaba îi zicea Naţl să nu se amestece, căci simţământul de milă şi dorul de linişte o împingeau să lămurească odată şi lucrul acesta. Ea n-aştepta decât să-l prindă singur.
    - Uite, tată, îi zise ea ca şi când vorba ar fi de un lucru de nimic, noi ne mutăm de Sf. Gheorghe; n-ar fi oare bine să lăsăm cârciuma în seama lui Bandi? Băiatul e tânăr, dar e aşezat şi harnic şi n-ar duce-o rău dacă am purta şi noi grijă de el.
    Hubăr se făcu alb ca varul.
    El se uită câtva timp ţintă şi cam speriat în ochii ei, apoi îi apucă mâna, o ţinu strânsă şi începu să plângă mai întâi încet şi pe înăbuşite, iar în urmă cu hohote.
    - Ce să fac eu?! strigă în sfârşit.
    - Dac-ai fi om rău, n-ai plânge: nu ţi-ar păsa, cum celor mai mulţi nu le pasă, grăi dânsa. Întreabă-ţi inima, căci ea-ţi va spune ce ai să faci, şi rău nu poate să te povăţuiască.
    - Eu zic să-l iau cu mine, zise Hubăr, să-l duc acolo, să-i fac vreun rost şi apoi să mă întorc.
    Persida stete câtva timp pe gânduri.
    Era frumos şi bine aşa; mai frumos şi mai bine nu s-ar fi putut, şi mare lucru ar fi fost dacă Hubăr ar fi făcut-o aceasta mai demult. Acum însă parcă era prea târziu. Dar toate sunt cu putinţă când omul voieşte cu tot dinadinsul, şi lucrul trebuia să se facă; de la el atârnă pacea şi liniştea întregii familii.
    - Am, grăi dânsa, să-l iau pe departe şi să-l pregătesc. Treci mâine seară, dacă poţi, pe la noi. O să potrivesc lucrurile aşa ca să fiţi singuri şi nesupăraţi de nimeni. El ţine la mine şi o să mă asculte. Şi ţinea, în adevăr, tot mai ţinea Bandi la Persida. Vorba e numai că om în toată firea n-a fost Bandi niciodată şi mai ales acum, de când lucrurile se schimbaseră, el se făcuse de tot sperios.
    Un singur gând îl muncea: ce are să se aleagă de el după ce Persida se mută la casa lui Hubăr?
    - De ce?! întrebă el dar când Persida îl întrebă dacă vrea să meargă fie la Pesta, fie chiar la Viena.
    - Să vezi şi tu lume, să mai înveţi, să te faci om, răspunse Persida. Tata mi-a făgăduit, urmă ea, că te ia cu dânsul dacă vrei să mergi.
    - De ce mă ia? întrebă iar Bandi.
    Nu intra-n mintea lui gândul ca Hubăr, omul rău şi urgisit, de care muma lui fugea speriată, să-i facă lui vreun bine.
    - Pentru ca să-mi facă mie o plăcere, răspunse Persida. Da! asta o înţelegea Bandi. De dragul Persidei putea până chiar şi Hubăr să fie bun.
    El dete din umeri.
    - Şi când o să mă întorc? întrebă.
    - Când vei voi, răspunse ea.
    Bandi dete din umăr.
    La urma urmelor, totuna îi era dacă cu dânsa nu putea să meargă şi dacă aşa voia dânsa.
    Putea Hubăr să vie acum, căci toate erau pregătite.
    Deşi o ştia însă aceasta, Hubăr, ieşind seara ca să meargă la cârciuma de la Sărărie, tremura în tot trupul, ca făcătorul-derele care vede că nu-i mai rămâne decât să săvârşească fapta. Greu, de tot greu îl apăsa gândul că trece peste povaţa preotului, şi-i venea la tot pasul să se oprească şi să se întoarcă din drum. Era parcă peste putinţă ca lucrurile să se sfârşească atât de frumos cum el le plănuise. Nu-i rămânea însă decât să meargă înainte, cum merge bolovanul pornit odată pe coaste la vale.
    Ajuns faţă în faţă cu Bandi, singuri în casă, el era hotărât cu desăvârşire.
    - Carevasăzică, vii, băiete, cu mine? întrebă el.
    Bandi se uită la dânsul şi parcă nu mai era omul rău şi urgisit, parcă era în zâmbetul şi în ochii lui o bunăvoinţă nemaipomenită.
    - Mă duc, răspunse el. Dacă vrea Persida!
    - O să-ţi meargă bine, băiete, urmă Hubăr, o să le ai toate din destul.
    Bandi se uită iar la el.
    - De ce? întrebă.
    Era în acel "de ce?" şi în felul cum fusese rostit ceva ce-l înfiora pe Hubăr.
    Ajuns odată până aici, el nu mai putea să se stăpânească: trebuia să meargă înainte până la sfârşit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.
    - O să-ţi spun mai târziu, grăi el. Acum să ştii numai că n-ai pe nimeni în lumea aceasta mai aproape decât pe mine.
    Bandi se dete îndărăt şi începu să râdă pe rânjite.
    - Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicând mâna. O ştii? Îţi aduci aminte de ea?
    - Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.
    - Nu-mi mai spune, că ştiu, grăi Bandi cu glasul înăbuşit.
    Mi-eşti tată! Nu-i aşa?
    - Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el.
    Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui şi-l muşcă în gâtlej, încât căzură amândoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închişi şi fără ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, râzând şi apăsând mereu câtă vreme mai simţea răsuflare în el.
    Când Persida a deschis, în cele din urmă, uşa, ca să vadă ce fac, în casă era linişte şi Bandi râdea înainte.