• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

 
                    V
            ANI DE TINEREŢE
                              
    "Iar s-a întâmplat ceva!" îşi zicea Gretl, slujnica
    Hubăroaiei. Stăpânul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stătea de vorbă cu stăpâna, şi stătea cam de mult, ceea ce nu era a bine.
    A intrat de câteva ori în casă pentru ca să ridice masa şi i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colţ de masă, iară ea în cellalt colţ.
    Deşi împlinise patruzeci şi şase de ani şi era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Naţl. Lasă că era om bălan, cam slab şi cu obrajii roşii, după înfăţişare prea tânăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva uşuratic, aproape ştrengăresc. Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap, şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori nimicuri. Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii şi cu ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oameni mai fără trecere,
    Nu-i vorbă, certuri nu prea erau între dânşii, fiindcă el râdea şi făcea glume când ea îl mustra. Ea se necăjea, se înţelege, cu atât mai rău, se înteţea şi de obicei începea în cele din urmă să plângă. Cu asta se sfârşea apoi vorba, deoarece el se ducea şi o mângâia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dânsul, şi toate erau bune deocamdată. Rar se întâmpla ca el, pierzându-şi sărita, să spargă ceva ori să o lovească. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mângâia şi îl împăca dânsa pe el.
    Niciodată el nu putea să plece de acasă mai nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-şi petreacă în tihnă şi ştia că va trebui să se întoarcă înaintede vreme.
    De asta dată el tot râdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plângă, deşi tare îi venea s-o facă.
    Avea două mari supărări deodată.
    Ziua trecută, în duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăşi, a oprit-o, când a ieşit din biserică, şi i-a spus - ce ruşine! - că Naţl stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei.
    Atât îi părea de mare lucrul acesta, încât n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ţinea foarte mult la mănăstire şi la maica Aegidia îndeosebi. A stat însă toată după-amiazăziua ea singură închisă în casă şi s-a gândit cum şi în ce fel să facă băiatului mustrări.
    Spre marea ei mirare, spre îngrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a întors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.
    A stat, a aşteptat, s-a frământat, s-a gândit şi răzgândit şi a plâns, cum plâng mumele când îşi văd copiii porniţi pe căi greşite şi nu ştiu cum să-i oprească şi să-i întoarcă.
    Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, râdea, ba zicea că-i pare bine c-a început şi băiatul lui să fie om ca toţi oamenii.
    Mai putea biata femeie să se stăpânească şi să nu i-o spună şi cealaltă?
    I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arate că o să-i treacă şi lui pofta de râs.
    I-a şi trecut.
    Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, aşa zicea el, ca băieţii să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puţin îi pasă! Nu era, la urma urmelor, decât o nebunie de tinereţe la mijloc. Asta vine şi trece tot cum a venit, fără ca să ştii când şi de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gând: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.
    Era însă nevoit să se gândească la casa lui, şi asta îl făcea totdeauna posomorât.
    Se simţea foarte tihnit şi ferit de griji de când lăsase pe feciorul său la măcelărie.încă tot el însuşi era patronul, iar Naţl era trecut în breaslă numai în rândul calfelor, şi mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsându-şi feciorul patron la măcelărie.
    Asta nu era însă deocamdată cu putinţă.
    Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, care tăiau şi ei primăvara miei, toamna berbeci şi iarna, pe ici, pe colo, câte un porc. Iar după rânduiala breslei nu putea să intre în rândul patronilor decât acela care şi-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă şi a mai făcut şi doi ani de călătorie. Naţl făcuse anii de ucenicie şi era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.
    Nu-i vorbă, dacă starostele ar fi fost om de înţelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale şi fără de aceşti ani; Bocioacă era însă foarte mândru de starostia lui şi nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari şi ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rânduiala breslei, pe care toţi cojocarii o păzeau cu sfinţenie. Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în faţa lui Bocioacă.
    Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vadă, să înveţe şi să se deprindă a fi om de capul lui. Era şi pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de feciorul lor; nu le rămânea însă decât s-o mai facă şi asta. îndeosebi Hubăroaie se mai şi bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timişoara şi la Lugoj; aveau rude - dânsa la Buda şi Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orişiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar şi mireasă potrivită cu starea lui.
    De astă dată lucrurile s-au sfârşit cu bine, fiindcă una voiau amândoi.
    Iară Naţl era om tânăr şi nimic nu e în tinereţe mai ademenitor şi mai plin de farmec decât gândul de a trece aşa - tu de capul tău - prin lume. Abia acum se simţea calfă adevărată, şi nu-l mai ţinea locul până după Paştile româneşti, ca să-şi ia condica de călătorie de la Bocioacă şi să plece cu ea în raniţă.
    Joi după Paşti, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt şi subţire cum era, şi grăi sărbătoreşte:
    - Iată, băiete! cartea drepturilor tale, să nu uiţi niciodată că trebuie să păzeşti cinstea breslei. Să fii harnic şi ascultător, cinstit şi vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!
    Aşa trebuia să vorbească starostele; aşa i s-a vorbit lui când şi-a luat condica de călătorie; aşa le vorbea şi el tuturor celor ce luau condica de la dânsul.
    Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăzneşte să-i vorbească astfel lui Naţl, iar Naţl stă umilit în faţa lui, ba parcă ar voi să-i mai şi mulţumească pentru sfaturile binevoitoare, ca şi când ar fi avut nevoie de ele.
    Dar au trecut şi prin asta, şi Naţl, plecând ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.
    Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.
    Bani aveau destui. Adunase el, căpătase de la tatăl său şi-i mai dăduse, aşa, prin ascuns, şi mumă-sa. Ar fi putut să tragă la orişicare hotel şi să trăiască boiereşte.
    Nu de asta îi era însă lui.
    Calfă de măcelar, el se simţea mândru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.
    La conac a găsit alte trei calfe, un neamţ de la Timişoara, un ungur de la Dobriţin şi un slovac de la Bichiş, iar calfele din aceeaşi breaslă, orişiunde s-ar întâlni, sunt prieteni.
    Prietenii se bucură, când se întâlnesc, că pot să stea de vorbă şi să se cinstească, iar Naţl era şi după fire, şi după înfăţişare, foarte bun de cinste.
    Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecaţi în lume, despre cele de acasă şi ţinând fiecare să arate desluşit că nu e nicăieri atât de frumos şi de bine ca "la noi".
    într-un târziu Naţl, care nu băuse mult, dar destul pentru dânsul, îşi rezemă capul pe cot, stete câtva timp gânditor, în vreme ce prietenii lui vorbeau înainte, apoi ochii i se umplură de lacrimi.
    - Ce e, măi? întrebă ungurul.
    - Nu ştiţi voi! răspunse el înduioşat. Degeaba v-aş spune, că nu puteţi să mă înţelegeţi. Dar nu pot nici eu să vă spun. Ar trebui să cunoaşteţi pe mama, ar trebui să ştiţi ce fel e mama, şi nici atunci nu m-aţi înţelege deplin. Zicea că se bucură când am plecat, dar eu ştiu că ea plânge acum şi are să plângă mereu, grăi el şi plânsul îi înecă glasul.
    - Aşa e, zise neamţul mişcat, e greu lucru să te desparţi de mama ta.
    - Mai ales când ai şi tată ca mine: un om fără de inimă! adăugă Naţl, oarecum fără de voie.
    - Asta trece! grăi slovacul.
    - Ce să zic eu, întâmpină ungurul, care mi-am lăsat acasă drăguţa, un boboc de te cuprinde ameţeala când îl vezi!
    Naţl îşi ridică capul şi se uită drept în faţa ungurului.îi venea să apuce carafa şi să-l lovească în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte şi pe asta?!
    - Eu, zise el vorbind rar, nu am drăguţă, dar fete sunt şi pe la noi. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să ştii ce va să zică fată. Ai înţeles? Sunt şi la noi fete! strigă, apoi apucă carafa şi o izbi pe pământ de se făcu miş-fărâmiş.
    Era foarte îndârjit feciorul Hubăroaiei.
    Ce-ar fi fost dac-ar fi ştiut că pe acelaşi drum şi în acelaşi ceas venise la Arad şi Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.
    Avea Mara gândul ei de mamă cu fată mare.
    La călugăriţe n-ar mai fi vrut s-o trimită pe Persida; acasă nu putea s-o ţie; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici - aşa, cu plată mai puţină.
    Milena era logodită cu un bogoslov. Persida era fată şi ea, chiar mai frumoasă şi mai deşteaptă decât Milena, ba putea să aibă, la nevoie, şi zestre mai mare.
    Nu ştie nimeni cum îi vine norocul!
    Nevasta lui Claici n-avea nici un gând, dar i-a venit unul.
    La Sân-Miclăuş, aci peste Murăş, era un loc de popă, şi Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească.încă acum dar, până la Rusalii, trebuia să se facă nunta. Milena şi sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cât mai curând gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră când punea mâna pe foarfece şi pe ac.
    Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas până la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?
    - Vai de mine! nu se poate, grăi Mara. Trebuie să se întoarcă la şcoală.
    Tot aşa zicea şi Persida.
    Nu era însă chip să plece când fetele stăruiau atât de mult să rămâie, ba muma lor mai scăpase şi vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.
    Mara s-a întros dar singură la Radna, ducând, se înţelege, cu dânsa şi o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.
    Acum nu se mai plângea Persida că n-are ce face. Lasă că fetele nu mai ştiau unde să-şi pună capul, dară Claici avea patru ucenici şi şapte calfe, dintre care numai două erau oameni de casă. Seca Lena nu ţinea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii şi cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, şi Persida, care atâta timp fusese mâna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rânduială, să le ţie toate curate ca la mănăstire.
    Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să şadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era însă obiceiul casei, şi nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea şi altfel. Ar fi plecat calfele toate dacă stăpânul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.
    Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, şi Bodroganu, cel mai sfătos dintre dânşii, mai nainte de a veni, se spălă pe mâini, apoi se mai şi pieptănă şi puse alt surtuc. Ceilalţi făcură şi ei ca dânsul, încât era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, şi aşa a şi rămas de aici înainte.
    Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.
    El înţelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalţi şi era mândru de soră-sa. N-avea însă nevoie să facă tot ca dânşii, fiindcă şi fără de asta tot frate îi rămânea Persidei.
    Duminică s-a spelcuit însă şi el.
    ştia că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică şi n-ar fi lăsat odată cu capul pe soră- sa să meargă singură cu dânşii.
    De! La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflându-se odată la un loc, ei se văd, se întâlnesc şi stau de vorbă. Trică ştia că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, şi ţinea să fie şi el în ceata celor ce le petrec acasă.
    Doamne! ce mângâiată s-ar fi simţit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei aşa înconjurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dânsa şi rosteau vorbele numai cu jumătate de gură când îi vorbeau. Trică fierbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneţi, pe când ea mergea ruşinoasă alăturea cu fratele ei.
    Hubărnaţl ar fi fost şi el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică. El însă era dus la altă biserică şi nu ştia că n-ar fi avut decât să se uite bine împrejurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.
    Fetele lui Claici, deşi sârboaice, umblau mai bucuros la biserica românească decât la cea sârbească, unde nu erau bogoslovi, şi bogoslovii cântau foarte frumos. Iară biserica românească, totodată şi catedrală episcopească, se afla tocmai afară din oraş, pe ţărmul Murăşului. Trebuiau deci să treacă prin piaţa cea mare a oraşului când se întorceau de la biserică, şi chiar şi numai atât ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung până la biserica românească.
    Aici, în piaţă, e mănăstirea minoriţilor, cu o biserică frumoasă şi mare, singura biserică catolică în tot oraşul. Pe la douăsprezece, când lumea iese de la biserică, e o adevărată frumuseţe pe piaţă, unde e adunat întregul oraş: să stai şi să priveşti cum ies oamenii din biserică, şi ştii că e zi de sărbătoare.
    S-au oprit fetele şi acum, ca de obicei, şi Persida se simţea ca la Radna, unde atât de adeseori văzuse lumea îndesuinduse la ieşirea bisericii.
    - Uite! iată şi Hubărnaţl! strigă Trică, cum strigi aşa, când vezi pe cineva la care nu te aşteptaseşi.
    Persida tresări şi începu să tremure din picioare.
    Cine era acest Hubărnaţl? Un om pe care-l văzuse, aşa în treacăt şi pe furiş, de trei ori în viaţa ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi şi bun prieten.îi venea să plângă când vedea că el se duce, se depărtează, se pierde din vederea ei, şi ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimită pe Trică după dânsul.
    N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furaţi, duşi,pierduţi în urma lui, şi Trică, văzând ochii aceştia, se-nduioşă de-şi simţi ochii muiaţi în lacrimi.
    - Mă duc, zise el grăbit, să-i spun că suntem aici!
    - Vai de mine! Ai înnebunit? răspunse ea. Ce avem noi cu el?
    Doamne! Dacă i-ar fi păsut lui de dânsa, ar fi simţit că ea îl vede şi s-ar fi uitat înapoi şi ar fi salutat, ca atunci pe pod, atât de cuviincios şi cu faţa atât de deschisă şi de veselă.
    - Cine e acela? întrebă Milena.
    - Un măcelar de la Lipova, răspunse Persida cam peste umăr, feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoaştem decât din vedere!
    Ce-i păsa ei de el?! căile lor erau atât de deosebite!
    Aşa era în gândul, dar nu totodată şi-n inima ei.
    Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el ştia ceva ce singur el ştia, singur el putea să ştie: ea se ruşina de câte ori se gândea la el.îi erau nesuferiţi oamenii ce o însoţeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămâie ea singură: n-avea dânsa nimic cu alţii!
    Aveau însă alţii cu dânsa, şi casa lui Claici era mereu plină de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care ţineau mult la bogoslovi.
    Vorba era de nuntă, de veselie, de zile fericite, şi serile fetele învăţau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era şi el nevoit să ia parte la petrecere.
    Părintele episcop hotărâse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminică înainte de Rusalii.
    Anca şi Persida erau surori de mireasă, şi seca Lena le făcuse haine la fel.
    Fraţi de mire erau unu Codreanu, cel mai curăţel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trică. El nu voia, dar aşa dorea Milena, aşa seca Lena, aşa poruncea Persida, iar Mara, când a aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-şi cumpere un rând de haine negre şi o pereche de mănuşi în faţa guşei de porumbel.
    Când s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, ca nimeni să nu-l vadă, şi a început să râdă ca un nebun.
    Mara a început şi ea, dar nu să râdă, ci să plângă ca o nebună.
    Cum, Doamne, să nu plângă, când îşi vedea copiii mari, atât de frumoşi, atât de spelcuiţi, atât de cumsecade, şi Bârzovanu, fie iertat, era în pământ şi nu putea să-i vadă şi el, căci şi ai lui erau.
    - Săracul! zise ea ştergându-şi lăcrimile, mult a fost bun şi vrednic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dânsul. Nu era lumea asta pentru el!
    Cum ar fi putut Persida ea singură să rămâie tot cu gândul ei cel vechi, când Bârzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate şi toţi ceilalţi umblau în voile ei?
    Inima tânără e făcută să stea deschisă, şi tânără era şi inima Persidei. Da! aşa râzând din gură şi din ochi, aşa îndrăzneaţă ca un copil răsfăţat n-a mai văzut-o pe ea decât un singur om, Naţl, atunci când stătea în faţa ferestrei deschise.
    Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe ţărmul Murăşului, dacă ar fi ştiut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?
    El însă n-avea de unde s-o ştie aceasta.
    Abia după biserică, în piaţa cea mare, când nuntaşii, un lung şir de trăsuri, se întorceau la casa miresei, s-a oprit şi el, cum toţi se opriseră, şi a văzut mai întâi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă şi pe Persida, care trecuse înainte.
    - Vă rog, întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere, cine se mărită aici?
    Ăla dete din umeri.
    - Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntaşii?
    şi ăsta dete din umeri.
    El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus şi ca ieşit din fire în urma trăsurilor. Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla şi le vedea el toate.
    Le-a şi aflat, căci nuntaşii se dăduseră toţi din trăsuri pe când el a sosit, trăsurile erau ieşite în uliţă unde stăteau ca să mai răsufle caii şi în poarta deschisă se înghesuia o lume de oameni, care le ştiau toate.
    Era nuntă de vară la casa lui Claici.
    în curtea cea largă era un mare cort de verdeaţă, acoperit cu frunziş de stejar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.
    Casa se întindea la stânga până în uliţă.
    în cort, prin curte şi în faţa casei nuntaşii roiau în voie bună, dar încă nu veseli. Unii se aşezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta şi la stânga; alţii stăteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulţi, însă, tineretul, se aflau în faţa cortului, unde cânta muzica încă tot obişnuitul marş de nuntă.
    Aici era şi Trică, tot lung şi deşirat, dar mai altfel decât atunci, cu mâinile, parcă, mai lungi şi împiedicându-se mereu când de unul, când de altul.
    Mara era şi dânsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăieri.
    şi totuşi ar fi putut să fie!
    El ştia acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă şi a fost şi ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit şi ea la nuntă, fiindcă se afla la mănăstire.
    Ar fi putut, cu toate aceste, să fie şi ea aici.
    El însă nu mai putea să aştepte. Stăpâna sa îl aştepta cu masa. Ce păcat! Trebuia neapărat să se ducă.
    Dar ea putea să fie aici.
    Nu! Era peste putinţă: el trebuia să meargă la masă.
    Aha! Ochii tuturora se îndreptează spre casă. Vine mireasa cu mirele, iar după dânşii...
    El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i şedea bine să stea aşa, gură-cască, în poarta unei case străine.
    "Hm!" făcu el cu faţa deschisă.
    Nu era tot cum o ştia el, mândră şi oarecum încruntată, dar era drăgălaşă, ruşinoasă, neajutorată, nu ştia cum să-l ţie de braţ pe tânărul acela - cine-o fi.
    Era de toată frumuseţea, dar puţin a fost, căci ea s-a pierdut peste puţin în fundul cortului.
    Naţl se întoarse şi, grăbit şi în silă, se urcă într-una din trăsurile acum slobode şi apoi, iute! ca stăpâna să nu se supere.
    După-masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adică de ce? Ce folos? Nu! el nu putea să stea în poartă.
    Dar nici acasă nu putea să stea.
    A ieşit, ca de obicei, la plimbare.
    Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întâmplare, pe acolo?
    Asta da!
    Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastâmpăr: era parcă se înzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alţii în cort, pretutindenea era plin, şi el nu vedea nimic.
    Trecu şi se întoarse peste câtva timp şi iar trecu şi iar se întoarse.
    Nu mai putea!îi era parcă mumă-sa stă de pândă colo, la răspântie, şi-l vede şi se mâhneşte. Ba Persida îl vedea, parcă, şi ea cum umblă s-o vadă pe furiş, şi râdea de prostia lui.
    El plecă hotărât şi iute, dar cu pas din ce în ce mai rărit, apoi de la colţ se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.
    Muzica nu mai cânta; jocul încetase; bătrânii se ospătau pe la mese, iar tinerimea era răsfirată prin curte, cavalerii ştergându-şi frunţile cu batistele, iar damele făcându-şi vânt fiecare cu ceea ce avea la îndemână.
    Persida se plimba şi ea printre ceilalţi, tot cu acel tânăr, dar acum ştia cum să-l ţie de braţ şi era voioasă şi îndrăzneaţă.
    Hubărnaţl simţi în el ceva ce-l apucă şi-l ia şi-l învârte, îşi potrivi surtucul pe trup, îşi răsuci o dată mustaţa, apoi, fără ca să mai ţie seama de mumă-sa, trecu prin mulţimea adunată în poartă şi înaintă râzând spre Persida.
    Persida, când dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca lumânarea.
    îi venea ca ieşit din pământ şi îi părea, cu toate aceste, lucru foarte firesc ca el să vie şi să se apropie aşa râzând prieteneşte, ca atunci pe pod.
    Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine înţelese.
    - Aşa-i că te miri? zise el fără ca să-şi mai ridice pălăria.
    Am văzut, când vă întorceaţi de la biserică, pe fratele şi pe muma d-tale şi am dat cu socoteală că trebuie să fii şi d-ta aici. Ne cunoaştem, adause apoi întorcându-se spre Codreanu, care era cam mirat, de acasă.
    - O! grăi Persida dezmeticindu-se, eu te-am văzut pe d-ta demult, odată, când ieşeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi şi nu ne-ai văzut.
    - Păcatele mele! zise el.îmi pare foarte rău!
    Carevasăzică, nu acum ai venit!
    - Sunt de la Paşti aici şi am să stau până la toamnă.
    - Cum? Nu te mai întorci la mănăstire?
    - N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică şi el ceva.
    Naţl nu putea să-şi dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simţea numai că îl zguduie ceva şi se află în mare strâmtorare. Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios şi a alergat, când l-a zărit pe Naţl, la mumă-sa cu vorbele:
    - Maică! uite şi Hubărnaţl! a venit şi el!
    şi Mara era foarte voioasă, dar nu înţelegea, adică Ăparcă înţelegea, dar nu voia să ştie, cum a venit Hubărnaţl aici şi cum s-a pomenit el vorbind, aşa din senin, cu fata ei. Carevasăzică, ei se cunoşteau, aşa, fără de ştirea ei, prin dosul ei.
    - Sărac de sufletul meu! grăi dânsa; se ridică înaltă, spătoasă şi greoaie, cum era, şi se uită acolo cum se uită cloşca la pui când simte că nu li-e a bine.
    Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci şi cu ochii şi cu sprâncenele, şi cu creţele de pe frunte, şi cu mâinile descleştate; ochii tuturora se cârniră după ai ei, şi Naţl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: "Cum ai cutezat tu să vii nepoftit de nimeni aici?"
    Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?
    Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.
    Ce caută el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O să mai vie şi mâine? şi poimâine?
    El se îndreptă şi înfruntă privirile aţintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.
    Ajuns în faţa ei, el ridică zâmbind pălăria.
    - Am văzut, zise, trecând din întâmplare pe aici, pe domniş oara, fiica d-voastră, şi am dat cu socoteală că sunteţi şi d-voastră aici. Aş avea să vă fac o rugăminte.
    Mara se însenină.
    - Aşaa! zise ea.
    Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?
    - D-sa, urmă, îndreptându-se spre nunul care şedea al treilea de la dânsa, e feciorul unui bun prieten al nostru.
    Nunul dete din cap, iară Naţl se închină, apoi se întoarse spre Mara.
    - Mama, grăi dânsul, era să vie săptămâna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda. Vă rog să-i spuneţi, dacă vă întoarceţi, să nu mai vie, căci eu plec mâine. îi scriu şi eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune şi cineva cu grai viu. Să-i spuneţi, vă rog, că m-aţi văzut şi sunt bine, dar n-am mai putut aştepta!
    - Bine, bine! răspunse Mara, o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! urmă ea peste puţin, greu se desparte mama de copilul ei, mai ales când unul singur are!
    - Vă mulţumesc! grăi dânsul încet.
    Apoi strânse mâna Marei, se închină şi se întoarse iar cu capul ridicat şi cu faţa deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puţin îi pasă.
    - Domnişoară, grăi el întinzându-i mâna, rămas bun! Eu mă duc mâine mai departe.
    Ea îşi lăsă mâna moartă în a lui.
    - Unde?
    - Mai întâi la Buda, apoi la Pojon, la Viena şi Dumnezeu mai ştie unde. Doi ani fără cinci săptămâni am să tot umblu.
    Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!
    Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit. Si el s-a dus fără ca să se uite-napoi.