• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Mara

Ioan Savici

 
                                VII
                        ZBUCIUMARE

    - Ce stai aşa smerit ca Sfântul Ion de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!
    - De mine să nu vă doară capul! răspunse Naţl. Mă uit la voi, vă văd voioşi şi-mi trece timpul bine... Aş vrea şi eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primeşte? Beţi numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova şi are şi Hubăroaie, adause el cu jumătate de gură, aşa, mai mult pentru sine.
    Păcat că nu erau pe aci prin apropiere şi lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decât să stai şi să priveşti cum oamenii se veselesc. Şi atât e de uşor să-i faci pe oameni veseli!... Un pahar şi încă unul... câteva sunt destule.
    Păcat că nu ţine nici asta cât lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plângă, iar altul se face hărţăgos şi răstoarnă mese... Înspre miezul nopţii Naţl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.
    Păcat de aşa noapte liniştită, păcat de cerul cu stele şi de luna plină, păcat de tinereţile lui să le petreacă dormind! Era un atât de dulce neastâmpăr în inima lui, şi-l pierdea dormind, iar mâine, poate, nu-l mai putea găsi.
    Prea era mult frumoasă noaptea.
    Şi câte s-au schimbat în lume!
    Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura şi acum când îşi aducea aminte de ele. Prostii! Închipuiri de copil nepriceput!
    Atât îi părea dânsa de frumoasă, şi de ademenitoare, inimii ui atât de dorită, încât se-nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putinţă repaosul sufletesc decât în apropierea ei, şi ştiind că nu poate să fie mereu aproape de dânsa, că trebuie să-şi rupă gândul de la dânsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare şi s-o uite.
    Sărac de sufletul lui! cât s-a mistuit el însuşi din sine.
    Inima i se încleşta de câte ori se gândea la condica lui de călătorie.
    Îl vedea pe Bocioacă, înalt şi uscat, stând cu condica în mână şi zicându-i cu asprime părintească: "Să nu umbli hoinar! să păzeşti cinstea breslei!"
    De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult aşa în plimbare decât pe la stăpân.
    Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Şi nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el şi altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut când l-au luat de la şcoală: ce ar fi el acum!
    Săraca de mama lui!
    A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-şi calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, când e atât de bine să fii singur tu, de capul tău?
    Greu de tot a fost, şi atât era acum de bine.
    În turnul de la biserica minoriţilor şi dincolo peste Murăş,
    în cetate, sunase de mult un ceas, şi el se plimba înainte pe ţărmul Murăşului, mergând cu apa, care, scăldată valurivă lurele în revărsatul luminii de lună, pleoşcăia mereu în liniştea nopţii.
    Mult era frumos şi bine!
    "Da! îşi zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu ştiu cum, dar nu e, la urma urmelor, decât o femeie care-ţi place fiindcă e făcută ca să-ţi placă."
    Îi era parcă nu mai poate să înţeleagă cum a putut s-o urgisească.
    "Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!" De câte ori, umblând răzleţ prin lume, i le-a zis în gândul lui aceste. Nu! ea nu! Dânsa era duioasă şi se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu buzele pe jumătate deschise: era întâmplarea nenorocită la mijloc!
    Asta trebuia să i-o spună ei.
    Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timişoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea câteva zile, aşa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum şi când? Asta numai dânsa putea s-o spună.
    Pe la două ceasuri el se plimba prin faţa casei lui Claici şi era-n aer atât de nespusă dulceaţă, încât nu-i mai venea să se depărteze. Parcă dânsa ştia că el se află pe aici prin apropiere şi se zbate în culcuşul ei ca pasărea prinsă în vâsc.
    Nu! Persida dormea liniştită, pierdută în visuri văratice.
    Şi bine i-ar fi fost să doarmă mereu aşa şi să nu se mai deştepte decât după ce vor fi trecut toate.
    Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alţii, asta o muncea pe dânsa când îşi dădea seama cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioşi prin lume dacă ea nu le-ar fi ieşit în cale.
    Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, şi iar vedea pe Naţl cu părul lung, cu subţirele, creţele şi-ncâlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, şi inima ei sângera.
    Ştia ce trebuie să facă, fiindcă ştia ce voieşte Mara, muma ei!
    Îi venea dar să intre în pământ când vedea că Anca a simţit, a-nţeles parcă slăbiciunea ei şi se uita cu ochii scrutători şi miloşi la dânsa; un fior rece o cuprindea când se gândea că de la Anca vor afla toţi ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să ştie.
    Şi cu cât mai mult se silea să se ascundă, cu atât mai vârtos se dădea de gol!
    - Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întâmplat? întrebă Trică cam mirat.
    - Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.
    El se uită lung în ochii ei.
    - Tu ai văzut pe Naţl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.
    Ea se îndreptă şi-şi ridică capul.
    - Da, răspunse, l-am văzut şi am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!
    - Lasă-l dracului pe neamţul acela! grăi Trică îndârjit. Tu o ştii pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.
    - Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, şi n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.
    Aşa trebuia să fie, şi aşa era şi-n gândul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea şi-i întărise inima; putea să doarmă liniştită când atât de bine ştia că fratele ei şi mama ei priveghează şi n-o lasă să iasă din căile cele bune.
    Ziua următoare era cu toate aceste neliniştită. Tot ar fi voit să ştie dacă el trece ori nu, şi o adâncă întristare o cuprindea când se ivea în mintea ei gândul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa şi să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage în seamă, când atât de mare era mulţumirea de a-l vedea trecând prin faţa casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească şi fără ca el să vadă că ea îl vede.
    A şi trecut.
    Dimineaţa, pe la nouă ceasuri, a venit şi s-a dus mergând liniştit, cu ţigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitându-se drept înainte, ca şi când n-ar fi ştiut că trece pe lângă casa în care se afla ea.
    Iar peste vreun ceas s-a întors tot aşa.
    Apoi nu s-a mai ivit decât abia pe la trei după-prânz şi s-a întors pe înserate.
    Aşa azi, aşa mâine şi pomâine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida ştia când şi dincotro vine şi când şi dincotro se întoarce, ştia că el, sărac sufletul lui, numai la ea se gândeşte, numai de dragul ei trăieşte şi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rânduri pe zi prin faţa casei în care se află ea.
    Până când aşa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?
    Joi era joi, şi vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la târg.
    "Trică, dragă, ieşi, te rog, şi spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mâine să nu treacă!"
    Aşa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prânz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă aşeza în lăzi marfa pentru ziua de mâine, şi nu putea să-l apuce singur, iar când l-a apucat singur, n-a mai putut să-i zică nimic.
    Pe înserate, ca nealte dăţi, a sosit şi Mara, foarte voioasă, foarte ţanţoşă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cât de colo că i s-au întâmplat lucruri cu care poate să se fălească.
    Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să ştie că e în târg cu protopopul şi că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două şi se dă şi popa învins, când toţi ceilalţi sunt învoiţi. Chiar ieri fusese pe la dânsa părintele Isai, preotul de la Şoimoş, care e prieten din tinereţe al protopopului.
    O! tare îi era Marei dragă fata ei!
    Fata ei, săraca!
    Vineri dimineaţa Mara, Claici şi Trică, cu alte două calfe, au ieşit la târg. Puţin în urmă a ieşit şi seca Lena cu Anca şi cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză şi verdeţuri pentru iarnă.
    Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, şi se plimba prin casă şi-şi făcea de lucru şi se zbuciuma, şi inima îi bătea din ce în ce mai tare, sângele îi zvâcnea din ce în ce mai des prin vine.
    Erau opt ceasuri, opt şi un pătrar, opt şi jumătate, opt şi trei pătrare...
    "Doamne! zise ea ridicând amândouă mâinile, dar oameni suntem cu toţii. Aceleaşi ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alţii?!"
    Ea îşi luă cârpa cea mare şi-o aruncă în cap, apoi, liniştită şi cu pas neşovăitor, ieşi din casă, din curte şi apucă la stânga, de unde ştia că are el să vie, ca să-i iasă în cale.
    Sosind la colţ, ea îl zări în depărtare venind despre stânga, pe uliţa Morarilor, care taie pe cea din care dânsa venise şi trece la dreapta înainte, spre Murăş.
    Zărind-o, el se înveseli şi îşi iuţi pasul, iară dânsa o luă în pas lin spre Murăş ca să-l scoată în răchitişul de la capul uliţei, de unde se auzea tocănirea morilor.
    Paşii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dânsa şi tot mai zburiş venea el. La marginea răchitişului el o ajunse, o luă de mână şi, aşa ţinându-se de mână, înaintară în crângul desfrunzit.
    - Eu nu mai pot! zise ea frântă.
    - Ce nu mai poţi? întrebă el voios.
    Persida se uită lung la el.
    - De ce te-ai făcut atât de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.
    - Hmh! răspunse el râzând din toată inima. Ştii că e bine?!
    Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.
    - Fiindcă altora nu le pasă!
    - Apoi tocmai asta e, grăi dânsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!
    - Dar, zise ea mâhnită, omul trebuie să ţie la sine.
    - Nu ţiu deloc! îi răspunse el uşuratic. N-am la ce să ţiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puţin decât de alţii. Umblu aşa răzleţ prin lume, şi oamenii, văzându-mă cum sunt, trec pe lângă mine fără ca să mă bage-n seamă.
    Persida iar se uită lung la el.
    - De ce vorbeşti aşa! grăi dânsa înduioşată. Uite! pe mine mă doare când te văd aşa, şi-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!
    - Draga mea! grăi dânsul mişcat, apoi începu să se joace cu mâna ei, în vreme ce ea-şi stăpânea plânsul.
    Doamne! atât de multe erau în mintea lor gândurile, pe care nu puteau să şi le spună unul altuia.
    - E de mult, urmă el într-un târziu, abia-mi mai aduc aminte, de când am plecat de acasă, şi tot n-a trecut încă decât abia jumătate de an. Un an şi jumătate mai am încă să umblu aşa degeaba prin lume, numai şi numai pentru că aşa vor tata şi mama, săraca, dacă mai vrea şi ea ceva. I-am scris că trec la Timişoara prin Sighidin, fiindcă ştiam că vine să mă întâlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timişoara, fiindcă ştiu că vine şi acolo să mă vadă.
    - Eu te rog să te duci cât mai curând, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecând, nu mai pot s-o duc aşa... şi nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toţi!
    - Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timişoara, ci undeva mai departe, fie la Vârşeţ, fie la Sighidin. N-are asta să ţie tot aşa, nu se poate să ţie, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, şi atunci o să mă întorc la Timişoara.
    Persida începu să tremure în tot trupul.
    - Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, şi te rog să mă laşi să merg singură.
    Naţl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai mare decât dânsa.
    - Poftim! pleacă! grăi dânsul rece şi aspru, arătându-i drumul.
    - Nu! nu! zise ea gemând, nu aşa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!
    - Nu! Te rog să pleci!
    - Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschis.
    - Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.
    Persida simţi ca şi când i s-ar fi oprit deodată şi bătăile inimii, şi curgerea sângelui prin vine şi i s-ar fi înseninat toată firea.
    - Ştiai?! grăi dânsa cu glas limpede. Te-nşeli! Adică ce crezi d-ta şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o ştii: ai putut s-o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atât e însă tot, şi mai mult nu poţi să ştii. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ţi-e milă de mine, fă ce vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!
    Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieşise de acasă, cu pas liniştit şi neşovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii ţintă-n urma ei, dar nemişcat din loc.
    Şi mergând înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era aţintită îndărăt, că doară va prinde paşii ce se apropie şi tot mai mult se apropie.
    "Grozavă femeie!" zise el venindu-şi într-un târziu în fire.
    "Urât om!" zise ea după ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrimile o năpădiră, plânsul o înecă.
    "Doamne! strigă ea încleştându-şi mâinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!"
    Apoi se îmbrăcă în pripă şi ieşi din nou, ca să meargă în târg, la mama şi la fratele ei.