• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Pe aripile gîndului acuma să zburăm peste oraşe, peste sate, peste fluvii, şi să ne pogorîm în Franţa, în orăşelul Angoulême, din secolul al treisprezecelea. Este duminică după-amiază. Pe treptele unei fîntîni de piatră, la umbra unui stejar falnic, a poposit un menestrel, un poet-cîntăreţ rătăcitor. Poartă o haină scurtă, neagră, din catifea, şi pe deasupra o mantie prinsă cu un lănţug de gît. În mînă ţine o vielă.

În jurul lui s-au aşezat pe jilţuri cîţiva seniori: stăpînul locu­lui - un conte; un stareţ; patru cavaleri; apoi călugări şi scutieri. Pe margine se găsesc pajii. În urma lor s-au strîns mulţime de meseriaşi, calfe, oşteni, oameni de pe moşia contelui şi vînători. Cu învoirea contelui, stăpîn peste acel ţinut, menestrelul a recitat pînă atunci patru sau cinci poeme: „Chansons de geste”.

Nefiind un poet nobil - un poet cavaler, ca trubadurii sau truverii - neavînd haine scumpe, nici slujitori, contele i-a îngă­duit să cînte aici, pe treptele fîntînii, nu în castelul său. Poetul este însă meşter. S-a străduit să cînte astfel, încît să placă tuturor. Iar cei îngrămădiţi în urma jilţurilor l-au aplaudat din toată inima, bătînd din palmele butucănoase:

― Bravo, iubite menestrel!... Mai cîntă-ne... mai cîntă-ne...

Şi contele i-a-ntins o pungă cu cîţiva galbeni lucitori. Aplauzele au contenit. Pe la ferestrele înguste ale caselor din împrejurimi s-au ivit sumedenie de capete de fete şi femei, purtînd bonete albe peste bucle. Şi ele sînt numai urechi, dornice să audă cîntul şi să-l vadă pe menestrel. Şi menestrelul se înclină întîi spre conte şi spre stareţ; după aceea spre ferestre, şi face-un semn cu mîna spre mulţime:

― Ce mai doriţi să ascultaţi?

― Cîntaţi-ne despre Roland! răspunde mîndru contele.

― Să auzim cum s-a născut, cum a trăit în sărăcie şi s-a luptat cu Olivier, pînă ce s-au împrietenit, se bucură cei din popor.

― Să ne arăţi cum l-a slujit pe suzeran, pe Charlemagne,  cum şi-a dat viaţa pentru el, mai glăsuieşte contele.

Fetele chicoteau la geamuri.

― O să aflăm şi despre Oda, iubita lui... o să aflăm...

Şi stareţul face un semn:

― Să nu uitaţi însă că Roland a luptat pentru Charlemagne, să-i nimicească pe păgîni...

Poetul se înclină iarăşi:

― Am să vă cînt tot ce doriţi!...

Cîţiva copii s-au ghemuit în preajma treptelor fîntînii. Un scutier vrea să-i izgonească. Se strîmbă fioros. Dar ei nu-l văd, şi cată ţintă cu ochii către menestrel. Acesta glăsuieşte iarăşi:

― Roland a fost cel mai viteaz dintre toţi cavalerii Franţei. El nu s-a născut în palate. Mama sa l-a născut la Sutri. L-a născut în Italia. Acolo, într-o peşteră, a văzut el lumina zilei.

― Cum s-a-ntîmplat? Am vrea să ştim! strigă un tînăr potcovar. Mama lui nu se numea Berta?

― Se numea Berta, şi era sora lui Carol cel vestit. Aţi auzit de Charlemagne?

― Am auzit!... Am auzit!...

― Ei bine, Charlemagne vestitul avea, la vremea cînd urmează aceste întîmplări ciudate, pe care vi le povestesc, o vîrstă tare-naintată. Cîţi ani socotiţi voi c-avea?

― Avea o sută!... strigă unul dintre oştenii contelui.

― Sau poate două, strigă altul. A fost un împărat de seamă...

― Avea aproape două sute,  se învoieşte cîntăreţul. Şi-avea o barbă cum e neaua. Cînd călărea în fruntea oastei, barba îi flu­tura pe piept, ca un troian împrăştiat de vînturi, în mijlocul iernii. Calul se apleca cu pîntecul pînă-n pămînt cînd Carol se-avînta pe el.

Şi menestrelul mai urmează, în timp ce sunetul vielei s-aude încet, încet şi grav, ca viersul cîntecelor vechi despre Roland şi Charlemagne.

― El cucerise toată lumea, dintr-un hotar într-alt hotar, izgonindu-i pe sarazini. Era groaza păgînilor.

Stareţul rîde mulţumit: numai tînărul potcovar strigă din nou:

― Să lăsăm asta. Cum e cu Berta vrem să ştim...

― Berta era o fată blondă, frumoasă ca atîtea fete pe care le zăresc la geamuri, numai că se îndrăgostise de-un cavaler, pe nume Milan. Se-ndrăgostise pe ascuns...

Stareţul se cutremură; dar orăşenii rîd cu poftă. Rîde şi con­tele cu ei. Văzîndu-l pe stăpînul lor că ride, rîd şi cavalerii, vasalii săi, rîd şi scutierii şi cei vreo şapte sau opt paji.

Pe la ferestre rîd de-asemeni femeile, dar pe ferite; iar fetele se înroşesc şi-şi trag înapoi capetele acoperite cu bonete.

― Dar Carol nici n-a vrut s-audă ca sora lui să se mărite cu Milan, un biet cavaler ce nu avea nici un castel, nici o feudă şi nici şerbi.

Milan nici nu era prea nobil, şi-apoi era şi prea sărac. Lui Carol nu-i plăcea de fel.

Dar Berta îl iubea pe Milan, şi fără să mai ceară voia lui Charlemagne s-a măritat.

― Cine a măritat-o? Cine ? rîde un frînghier, un tînăr cu o cămaşă galbenă.

― Cine? Un preot, se-nţelege...

― Dar cum?... Dar cum?... El nu ştia că nu se învoieşte Carol?

― Ştia... Dar ce nu face punga?... în toiul unei nopţi de vară, Berta s-a strecurat din casă, şi preotul a măritat-o.

Stareţul îl ameninţă pe menestrel; dar ceilalţi rîd şi îşi fac sem­ne: „Punga, cîte nu poate face punga, cînd este plină ochi cu aur?”

― Şi, după ce s-a măritat, a fugit cu frumosul Milan.

Au fugit ei, au tot fugit... Şi şi-au căutat un adăpost, unde Berta să poată naşte. Aflînd Carol această faptă, s-a mîniat îngrozitor. A vrut să-i prindă, să-i închidă într-o pivniţă cu guzgani, să-i lase să moară de foame. Şi, fiindcă n-a putut să-i prindă, a cerut papii de la Roma să-i gonească, pe Milan şi soţia lui, din mij­locul creştinilor. Papa i-a excomunicat.

Şi cei doi tineri rătăceau din colţ în colţ, ca nişte cîini înfo­metaţi, lipsiţi de adăpost şi hrană. Aurul ce-l aveau cu ei, cînd au plecat, s-a risipit curînd de tot.Hainele li se ponoseau. Totuşi au mers, au mers mereu. Au ajuns în Italia.  Au întrebat de-un loc ascuns. Şi astfel au ajuns la Sutri. Nişte ţărani le-au arătat o peşteră ferită-n munte. Acolo s-au adăpostit, şi Berta a născut un prunc.

Pruncul era însuşi Roland.