• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Din mijlocul celor de rînd se aud suspine. Iar la geamuri multor femei li s-au umplut ochii de lacrimi şi şoptesc:

― Bietul Roland, cum s-a născut!...

― Acolo, îşi urmează viersul poetul nostru, a crescut micul Roland, în sărăcie, din mila unor bieţi ţărani, ce le dădeau cu bu­nătate cîte ceva din tot ce-aveau.

Viaţa lor era tare grea. Bărbatul Bertei nu putea să dobîndească mai nimic. Nici nu era deprins cu truda, ca orice nobil cavaler. Era un tînăr uşuratic. Dragostea lui s-a stins curînd. Au început lacrimi, suspine din partea Bertei şi mustrări. Au început apoi şi certuri. Destul că într-o zi, sătul de lipsuri, cavalerul Milan s-a hotărît să plece-n lume.

Lăsîndu-i pe Berta şi Roland singuri şi fără nici un sprijin, Milan, cu sabia la şold, a plecat după aventuri. S-a dus şi nu s-a mai întors. Berta a rămas singură, înlăcrămată, neştiind cum ar putea să mai trăiască...

Roland avea vreo şase ani, însă crescuse zvelt, înalt. Părea că are doisprezece, sau poate cinsprezece ani. Nimeni dintre ceilalţi băieţi nu se putea lupta cu el. Copiii îl urmau orbeşte, şi-i ascultau poruncile. Şi fiind el cam dezbrăcat, fiii ţăranilor din Sutri s-au hotărît să-l înveşmînte. Doi dintre ei s-au înţeles s-aducă pînză, din care Berta să-i croiască lui Roland o cămaşă lungă, şi poate nişte pantaloni. Dar n-au vorbit mai înainte dacă s-aducă pînză albă sau colorată în vreun fel. Astfel s-a întîmplat că Roland a primit de la un copil o fîşie de pînză albă, şi altul i-a adus în dar o pînză cum e flacăra.

Roland le-a luat pe amîndouă. A mulţumit copiilor din Sutri şi a glăsuit:

― Cînd voi ajunge cavaler, am să-mi aleg culorile roşu şi alb, în amintirea acestui dar făcut de voi.

Aşa s-a şi făcut pe urmă. Copiii ţineau mult la Roland, fiindcă avea inimă bună, era-ndrăzneţ, dar prietenos, îi împăca de se certau şi era gata să-i ajute, orice necaz ar fi avut. Contele din acel ţinut avea un fiu, pe Olivier. Şi Olivier era voinic. Deşi avea tot şase ani, părea de doisprezece ani, şi poate chiar de cincisprezece, aşa cum părea şi Roland.

Într-o zi Olivier s-a luat la ceartă cu cîţiva copii. Cîinele lui muşcase pe unul dintre ei. Copiii au lovit cîinele, şi Olivier s-a în­furiat. I-a luat de-a rîndul la bătaie. Tocmai venea atunci Roland. Roland a vrut să-i apere pe prietenii săi de la Sutri. S-a repezit la Olivier. S-au luat la luptă amîndoi, şi s-au bătut de dimineaţă pînă la prînz, neîncetat. Olivier l-a trîntit pe Roland. Şi Roland l-a trîntit, de asemeni, pe fiul contelui din Sutri. Nici unul nu s-au biruit. Atunci copiii au strigat:

― Amîndoi sînteţi doi voinici! Este păcat să vă loviţi. Împrieteniţi-vă mai bine.

Cei doi băieţi s-au descleştat. S-au privit amîndoi în faţă. Şi-ndată s-au împrietenit. Şi-au jurat să se sprijine. Au devenit ca doi buni fraţi. După această întîmplare, n-a trecut însă multă vreme şi Oli­vier cu tatăl său au plecat spre cetatea Vienei, unde unchiul lui Olivier era numit guvernator. Roland s-a întristat atîta, încît a început să plîngă, întîia oară-n viaţa lui. A plîns cîteva zile-n şir. Pînă la urmă i-a trecut, dar nu şi-a uitat prietenul. Adeseori vorbea de el.

Şi iar au trecut cîţiva ani. Roland creştea. Se făcea mare şi devenea tot mai voinic.Au mai trecut vreo şase ani.

Dar iată, într-o bună zi s-aude-n Sutri că soseşte mult prea-viteazul Charlemagne. Era în trecere spre Roma. Urma să fie-ncoronat ca împărat de însuşi papa. Pînă atunci nu avusese pe cap coroană împărătească. Papa îl socotea doar rege. Iar Charlemagne îi trimisese poruncă să se pre­gătească să-i dea coroana, că de nu o să-l gonească de la Roma.

Acuma, împlinindu-şi gîndul, se apropia cu toţi vasalii de Roma cea strălucitoare...

Era aşa cam spre amiază, cînd ei au poposit în Sutri.

S-au întins iute corturile şi mesele pentru popas. Iar Charle­magne cu toţi pairii s-au aşezat la un ospăţ. Li s-au adus bucatele: carne, şi vin, şi nişte fructe. Roland, ascuns după un trunchi, privea cum s-aduceau buca­tele, şi împăratul Charlemagne le împărţea cu mîna lui.

Mama sa Berta nu-i spusese că Charlemagne e unchiul său. El se uita la Charlemagne, acel cu barba albă cum e floarea cireşilor în primăvară; dar mai mult se uita la carnea gătită pen­tru cavaleri. Trebuie să vă spun că Roland şi mama sa, prinţesa Berta, erau flămînzi de vreo trei zile. Nu mai aveau în peşteră nici o fărîmă de mîncare. Fusese secetă, şi era foamete la Sutri. Şi nu-l durea atît pe Roland, pentru el, că era flămînd, cît îl rodea amărăciunea că mama sa nu avea hrană.

Văzînd atîtea bunătăţi în talerele de pe mese, Roland n-a mai putut să rabde. S-a repezit. A smuls o tavă plină ochi cu bucăţi de carne, şi a fugit spre peşteră, să i le ducă mamei sale. Un cavaler, băgînd de seamă, a început să strige tare:

― Săriţi! Prindeţi pe acel tînăr. A luat o tavă cu fripturi...

Deşi se petrecuse totul atît de repede, se spune că Charlemagne a fost uimit şi de curajul, dar şi de chipul lui Roland.

― Urmăriţi-l pe acest băiat. Aflaţi îndată cine este, şi aduceţi-mi-l aici, a dat poruncă Charlemagne. La chip acest băiat ciudat arată cum eram şi eu cînd aveam treisprezece ani...

Cavalerii s-au avîntat pe urmele băiatului. Şi au ajuns la peşteră. Roland, văzînd că se apropie grupul de cavaleri, a şi pus mîna pe-o măciucă, gata să dea lupta cu ei.

Poate că ar fi-nceput lupta, dar mama lui, prinţesa Berta, s-a grăbit să-i oprească mîna. Şi a strigat spre cavaleri:

― Nu vă uitaţi, seniorilor, că mă găsiţi astăzi în zdrenţe. Eu sînt sora lui Charlemagne. Prinţesa Berta mă numesc.

Cu toţii au descălecat. Şi au îngenunchiat în faţa prinţesei Berta, aducîndu-i omagiile cavalereşti. Apoi i-au însoţit pe ea şi pe-ndrăzneţul Roland în faţa lui Carol cel Mare.

Charlemagne, care se-arătase atît de crunt odinioară, ascultînd trista povestire a sorei sale părăsite de uşuraticul ei soţ, s-a-nduioşat şi a iertat-o. A poruncit să fie dusă cu o trăsură la palat, slujită de trei mari seniori. Iar pe Roland l-a încercat în luptele cavalereşti. Şi-ncredinţîndu-se că e viteaz, i-a pus coiful cu creastă-naltă. I-a dat în mîna dreaptă o lance, de care atîrna un stindard. I-a pus tunică ostăşească. Şi sub tunică, o cuirasă de oţel bun. L-a învestit drept cavaler.

― Feuda o veţi dobîndi prin luptă, cavaler Roland, din ţara sarazinilor, a spus la urmă Charlemagne.

Roland, la rîndu-i, a jurat, după datina cavalerilor, că va lupta pentru acela ce-i devenise suzeran, pentru onoare, bătrîni, văduve şi orfani. Va ţine la cuvîntul dat. N-o să se lupte niciodată în doi contra unuia singur. Şi de va fi să cadă-n luptă, va fi cu faţa la duşman.