• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Moara cu noroc

Ioan Savici

III

    Cât ţin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme, trebuie să fie şi mulţi păstori. Dar şi porcarii sunt oameni, ba, între mulţi, sunt oameni de tot felul, şi de rând, şi de mâna a doua, ba chiar şi oameni de frunte.
    O turmă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sunt mii şi mii de porci, trebuie să fie sute de turme, şi fiecare turmă are câte un păstor, şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi, dacă turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţi buni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limba lor păstorească, pe care numai ei o înţeleg. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă, iară păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se face în turmă: acest cineva este „sămădăul“, porcar şi el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi. De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru şi neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu varză.
    Şi dacă lumea zice că locurile de lângă Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decât să-l întrebi pe vreunul dintre sămădăi, şi el ţi-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune şi cine le primejduieşte; dar sămădăul e, mai presus de toate, om tăcut, şi dacă îl întrebi asemenea lucruri, el răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut, am atâtea şi atâtea turme în răspunderea mea şi nu mă pot strica cu oamenii“.
    El ştie ce ştie, numai pentru nevoile lui. Veneau câteodată pe la cârciuma lui Ghiţă şi porcari, nişte oameni îndeobşte înalţi şi bine făcuţi, cu cămaşa neagră şi cu părul strălucitor de untura cea multă şi căzut în plete lungi şi răsucite asupra grumajilor goi; oameni erau şi ei, chiar oameni cinstiţi, care mănâncă, beau şi plătesc.
    Într-o zi de luni au venit trei inşi în căruţă cu osiile de fier, uşurică şi trasă de doi cai frumoşi, dintre care însă unul mai mare şi altul mai mic. În căruţă nu era nici scaun, nici fân, ci unul dintre porcarii unsuroşi mâna caii, stând în picioare, iară ceilalţi doi şedeau pe leutrele vopsite în verde, ca şi când n-ar fi venind decât de aci din apropiere.
    „Ăştia nu prea îmi par a oameni buni“, îşi zise Ghiţă când îi văzu sărind din căruţă şi privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici şi acum nu găsesc nici locul, nici oamenii ca odinioară.
    Ei întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga să deshame caii, să-i adape şi să le dea ovăz, apoi intrară, băură fiecare cât trei inşi la un loc şi plecară cu un „noroc bun“.
    – Bine, dar n-au plătit, grăi bătrâna nedumerită.
    – Lasă, că m-am înţeles eu cu dânşii, răspunse Ghiţă, apoi se duse pe ici în colea, ca nimeni să nu-i vadă faţa şi ca nu cumva nevasta să-l întrebe: „Ce ai, Ghiţă?“
    Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc.
    Lică, un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur.
    El îşi opri calul înaintea cârciumii, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrâna care şedeau pe laiţa de lângă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită primprejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul.
    – Noi suntem, răspunse bătrâna ridicându-se.
    – Ştiu, grăi Lică, dar cred că vor fi şi oameni pe aici. Eu întreb de cârciumarul; cu el vreau să vorbesc.
    Lică le zise aceste aşa, ca orişicine să poată înţelege că are grabă şi că nu vrea să mai lungească vorba: bătrâna plecă dar fără de întârziere să caute pe Ghiţă, iar Ana rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei.
    Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui.
    – Ungurul a murit? întrebă el când văzu pe Ghiţă.
    – Da!
    – Şi tu ai venit în locul lui!
    – Da!
    – De la St. Gheorghe?
    – Da, răspunse Ghiţă, aruncând o privire furişată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se tulbură.
    – E Ghiţă, ginere-meu, grăi bătrâna, şi, mulţumită lui Dumnezeu, ne merge bine de când suntem aici.
    Lică îşi apucă, zâmbind, mustaţa între buze.
    – Aici, zise el, le merge bine la toţi oamenii cu minte. N-ai decât să te pui bine cu toată lumea, să le zici „noroc bun“ celor ce vin şi se duc şi poţi să dai mulţumită lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici nişte oameni?
    – De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece multă lume.
    – Vorba vine, trei oameni...
    – Trei, patru, zece... grăi Ghiţă cam în glumă, lumea trece mereu. Eu nu stau aici ca să ţin seama despre cei ce vin şi trec, şi aşa nici nu-i prea ştiu. De la o vreme te obicinuieşti cu oamenii, încât nici nu te mai uiţi la feţele lor. Apoi, cine ştie dacă nu e şi câte unul care s-ar mâhni dacă ai bate drumul cu vorbe despre dânsul. De cârciumar să nu întrebi niciodată, căci el vede şi aude atât de multe, încât trebuie să uite degrab’ şi să nu mai ţie nimica minte.
    – Aşa-i, grăi Lică. Întrebam numai ca să văd dacă nu cumva mi-ai putea spune, fiindcă sunt oamenii mei. Au plecat să vadă o pădure, pe care voiam să o luăm de la toamnă pentru turme, şi nu ştiu acum dacă au trecut înaintea mea, ori e să-i aştept aici.
    – Aşa o fi, răspunse Ghiţă hotărât, dar eu nu-ţi pot spune dacă între cei ce au trecut astăzi pe aci vor fi fost şi ei.
    – Cum nu!? strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atât de mult şi n-au plătit. Pe Ghiţă îl trecu un fior de junghi prin inimă şi, oricât de mult ţinea la soacră-sa, acum el ar fi fost în stare să-i pună degetul pe gură.
    – Muierile văd mai bine şi se vede că au mai puţină treabă, zise el stăpânindu-se.
    – Dacă n-au plătit, grăi Lică, apucându-şi iar mustaţa între buze, era fiindcă ştiau că voi veni eu ca să plătesc pentru dânşii.
    Grăind aceste, el descălecă şi-i făcu lui Ghiţă semn să intre cu dânsul, pentru ca să facă socoteala.
    „Bătrâna e tot mai cuminte decât mine“, îşi zise cârciumarul, şi intră cu voie bună în urma lui.
    – Bătrâna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiţă. Mă cunoşti?
    – Nu! răspunse Ghiţă, răcit în tot trupul.
    – Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiază mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorbă, dar am făcut aşa, că orişicine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seama despre douăzeci şi trei de turme de porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se poate pierde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui. M-ai înţeles?! Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!? Ghiţă ar fi avut multe de zis, dar Lică se întoarse o dată în călcâi şi, pe când cârciumarul îşi veni în fire, drumeţul dăduse pinteni calului.
    – Un om prea cumsecade, grăi bătrâna, privind în urma lui. Cine a fost ăsta?
    – Lică Sămădăul! răspunse Ghiţă.
    – Lică Sămădăul!? strigă Ana. Şi câte rele nu mai zicea lumea despre dânsul!
    – Aşa e lumea... grăi Ghiţă. Să nu crezi nimic până ce nu vezi cu ochii.
    El singur nu şi-ar fi putut da seama dacă a grăit aceste cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră.
    – Nu-i vorbă, adause Ana, e oarecum fioros la faţă.
    – Asta-ţi pare ţie, grăi Ghiţă. Are şi el necazurile lui.