• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Moara cu noroc

Ioan Savici

V

Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreţi în pas, ţinându-se mereu în albia râuleţului, unde erau acoperiţi de şirul de sălcii şi de răchite.
    Câinii, care simţiseră la depărtare de câteva împuşcături, o luară spre dânşii, lătrându-i cu neastâmpăr din ce în ce mai mare.
    – Să fie ai dracului de câini! grăi Lică, oprindu-şi calul. Pe cât se vede, la cârciumă nu e nimeni şi nici drumul nu umblă, dar dacă nu-i alintăm câinii, pas să se mai teamă de noi!
    El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, şi când cei doi câini se apropiară şi voiră să sară la el, el se lăsă pe iarbă şi începu să-i cheme cu vorbe alintătoare la sine.
    Câinii se opriră zăpăciţi în cale şi, mai ales după ce descălecară şi ceilalţi doi oameni, începură să-i mai slăbească. În cele din urmă, ei parcă-şi deteră cu socoteală că au a face cu nişte oameni pacinici, care s-au pus la odihnă aici, departe de curtea păzită de dânşii; ei se întoarseră dară încet şi oprindu-se din când în când ca să mai latre o dată spre cârciuma de la care veniseră.
    Lică se ridică iar în picioare şi îi chemă din nou la sine, însă de câte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre.
    Peste jumătate de ceas îşi petrecu astfel cu cei doi căţei deprinşi a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din urmă îi netezi cu mulţumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăcia sa.
    – Buni căţei! dar tot eu sunt naşul lor, zise el, şi iar îi netezi şi, aşa pas cu pas, se apropia de cârciuma părăsită.
    Ghiţă uitase de mult că au lătrat o dată câinii, când Lică sosi la cârciumă si-l deşteptă cu câteva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laiţa de sub cerdac, ca să-l trimită după stăpânul lui.
    – N-ar fi mai bine să mă duc eu? grăi unul din oamenii lui Lică.
    – Lasă-l să vină el la noi, grăi Lică.
    Ghiţă sări în picioare când află că Lică a sosit la cârciumă şi se schimbă la faţă, dar nu se gândi mult, ci plecă cu paşi hotărâţi şi cu vinele încordate spre cârciumă.
    Ana rămase o clipă tulburată, apoi făcu iute un pas spre el.
    – Ghiţă! stai! zise ea. Înainte de toate îl trimite pe Laie pe vale în sus de-a lungul răchitelor. Ea privi lung şi aspru în ochii lui. Nu mă înţelegi tu, acum, când eu încep a te înţelege pe tine!? zise ea încet. Aşa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aştepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la crâng, şi dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că venim mai târziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alţi doi oameni, şi trebuie să mai stăm cu dânşii; să ne mai aştepte, şi ne aştepţi şi tu. Ai înţeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vadă nimeni.
    – Da, răspunse Laie, şi plecă printre arini spre albia râuleţului.
    Acum înţelegea şi Ghiţă gândul nevestei sale, îl înţelegea şi parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: „Ano! greşeşti când crezi că trebuie să te temi de Lică“.
    Apoi iar îi venea să meargă la dânsa, să-i mulţumească pentru gândul ei cel bun; însă nu putea să zică, nici să facă nimic; se temea că o va tulbura, şi aşa plecă cu inima îndoită spre cârciumă, lăsând-o pe dânsa cu copiii sub arini.
    Când se află aproape de cârciumă, el privi spre râuleţ şi văzu pe Laie fugind peste drumul de ţară, ca să apuce şirul de răchite.
    „Prostul dracului! mă dă de gol“, îşi zise el îngrijat.
    – Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind pe Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu peşte şi uite cât e de sprinten. Noroc bun să dea Dumnezeu!
    – Minunaţi căţei! răspunse Lică, netezind pe unul dintre câini şi privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil în braţe şi cu altul de mână. M-au simţit cale de o jumătate de ceas şi-am pierdut o mulţime de vreme ca să-i momesc.
    Ghiţă înţelese unde bate Lică cu vorbele sale şi ar fi avut poftă să dea o dată cu piciorul în câinele care începu a se linguşi pe lângă dânsul.
    – I-am auzit lătrând, răspunse el, dar ştiam că nu pot să fie decât oameni de aceia de care aştept în toate zilele.
    – Trebuie să ştii un lucru, urmă Lică. Câinii au pentru oameni un lătrat anume şi trebuie să înţelegi limba lor, pentru ca să te foloseşti de ei, fiindcă mai ales atunci când ar trebui să sară, ei nici nu latră decât o dată, de două ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fără ca să-l zăreşti. Dar să intrăm, adause el alene, fiindcă avem o vorbă împreună.
    – Şi mai multe, răspunse Ghiţă, intrând cu pas hotărât în urma lui.
    Câtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în faţă, hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul.
    – Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luând de la brâu un teanc de bucăţi de piele înşirate pe o verigă de sârmă. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turmă altul, aşa, cum îl vezi tăiat în aceste bucăţele, pe care ţi le las aici. Dacă trec porcii pe drum, să te uiţi la semnul lor, să ţii bine minte pe omul care-i mână şi taci.
    Ghiţă privi lung la el, dar nu răspunse nimic.
    – Cred că ne-am înţeles? adause Lică.
    – Eu cred că nu!
    – Cum aşa?
    – Apoi vezi, grăi Ghiţă răspicat şi aspru, dacă mă uit în toate părţile, nu văd pe nimeni şi stau singur aici în pustietate. Am doi câini minunaţi, cum ziceai, şi tot aţi venit trei inşi fără de ştirea nimănui. Puteţi să ne omorâţi pe toţi câţi suntem aici, şi nimeni n-are să ştie că voi ne-aţi omorât; puteţi să luaţi ce vă place, şi dacă suntem oameni cu minte, n-avem să ne plângem nimănui, fiindcă voi sunteţi totdeauna mulţi şi tari, iar noi suntem totdeauna puţini şi slabi. Îmi ziceai să fac aşa: e oare cu putinţă să zic ba?!
    – Carevasăzică, ne-am înţeles.
    – Înţelegerea cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înţelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. Eu pot zice că fac pe dorinţa ta şi tot nu fac decât aşa cum îmi vine la socoteală.
    – Asta-i treaba mea! zise Lică hotărât. Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc.
    – Lică, grăi cârciumarul, nu cred că poţi să mă ţii de frică. Dacă eşti om cu minte, caută să te pui la bună înţelegere cu mine.
    – Eu nu cunosc înţelegere mai bună decât asta! În inima omului poate să fie orişice; destul numai să simtă, că vai şi amar de el dacă nu-mi face pe plac.
    Ghiţă se apropie un pas.
    – Dacă ar fi numai atât, Lică, zise el aşezat, n-aş zice nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine şi ţi l-aş da bucuros dacă te-aş şti cine eşti şi dacă n-ar trebui să mă tem că mâine ai să ceri mai mult. Apoi, tu nu eşti singur, ca mine, Lică, şi dacă-ţi fac ţie pe plac, am socoteală cu alţii.
    – Asta-i treaba ta! strigă Lică mânios. Adu-mi cheile!
    – Ce fel de chei?
    – Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice ladă, răspunse Lică rece. Cel ce vine aici vine să-şi facă bani; ţi-ai făcut şi tu de când eşti aici: am să mă împrumut de la tine.
    Ghiţă rămase câtva timp încremenit şi cu ochii ţintiţi la dânsul.
    – N-am să te prad, adause Lică; am să iau cu împrumut şi să plătesc cinstit, cu camătă, cu cametele cametelor, se înţelege, când îmi vine la socoteală. În scris n-am nevoie să-ţi dau, fiindcă nu poate să-ţi fie de nici un folos: dacă trăiesc şi-mi merg trebile bine, am să plătesc cu prisos, iară dacă mor fără de vreme ori dacă-mi merge rău, tot n-ai de unde să iei.
    – Să-ţi dau bani număraţi.
    – Ce să mai pierdem vremea numărând!?
    – Atunci ia cât iai, dar fii cuminte şi mai lasă, ca să nu simtă nevasta şi soacră-mea, grăi Ghiţă, arătând saltarul, în care erau şi banii, şi cheile.
    – Aşa ne înţelegem! zise Lică.
    Ghiţă ar fi avut poftă să sară la el şi să-l sfâşie în bucăţi, dar nu putea, pentru că ceilalţi doi erau în apropiere şi ar fi trebuit să mântuie prea iute cu dânsul. Îi era parcă-i seacă sângele din vine când vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para cu para, dar acum era legat şi trebuia să se stăpânească.
    – Da, ne înţelegem, zise el apropiindu-se, şi dacă vei fi având vreo supărare din partea mea, să nu-mi mai văd banii cu ochii.
    Lică se întoarse şi se rânji la el.
    – Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel!? îi zise apoi.
    Ghiţă se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl scotea din minţi. El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amândouă braţele, îl ţinu strâns înaintea sa şi grăi cu glas înăbuşit:
    – Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om!
    Simţind că Ghiţă e mai tare, Lică privi îngrijat spre uşă şi grăi iute:
    – Ce vrei cu mine?
    – Nimic! răspunse Ghiţă, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. Îmi iai banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc. Tu poţi să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spânzurătoare. Nu te juca dar cu mine. Gândeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de pierdut şi bagă de seamă să nu mai pierd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine!
    Lică se dete un pas înapoi.
    – Ţi-e frică, urmă Ghiţă, trecându-şi cu amândouă mâinile printre peri în sus. Ţi-e frică şi nu ţi-e ruşine să-ţi chemi oamenii într-ajutor.
    – Se înţelege că nu, răspunse Lică zâmbind. Mi-ar fi ruşine dac-aş veni fără dânşii la tine.
    Ghiţă îşi pierduse bunul cumpăt şi tocmai pentru aceea se simţea în strâmtoare faţă de Lică, pe care nimic nu putea să-l scoată din sărite.
    – Voiesc şi eu să intre, ca să vadă că ţi-e frică, zise el. Săriţi, măi oameni! strigă apoi şi se opri neclintit în mijlocul casei.
    Unul din porcari intră iute în casă, iar cellalt se ivi pe prag, unde rămase privind în ochii lui Lică.
    – I-a venit poftă să se prindă la harţă cu noi, grăi Lică.
    – Ba să mă ferească Dumnezeu, răspunse Ghiţă. Sunt om cuminte. Voiesc numai să vă arăt că nu mi-e frică de voi.
    – Dar ni-e frică nouă de tine, zise Lică. Tu însuţi ziceai să-mi fie frică: îţi spun că-mi este şi nu ştiu dacă te voi mai putea apuca vreodată aşa la strâmtoare cum te ţin acum. Tu mă înţelegi. Mie nu mi s-a pus încă om în cale fără să mi-l fi curăţit din drum.
    – Nici nu voiesc să mă pun în calea ta.
    – Dar ai putea să te pui, ai putea să faci ceea ce până acu n-ai făcut, fiindcă nu mă ştiai cine sunt.
    Du-te, îi zise apoi Lică lui Răuţ, care stătea în prag, leagă-l pe slugă, apoi adă nevasta cu copiii în casă.
    Ghiţă se repezi înainte, îl apucă pe Răuţ de piept şi-l aruncă spre mijlocul casei, apoi închise uşa şi grăi înecat de spaimă:
    – Nu băgaţi nevasta în trebile noastre; nu vă atingeţi de mine, că nu e bine. Lică, tu eşti om chibzuit: nu-ţi băga capul în primejdie, nu te face de ruşine; fii tâlhar, Lică, dar nu pungaş prost, care se dă de gol: întreabă-mă unde e sluga mea şi apoi vorbeşte cu mine.
    Lică privi zăpăcit la tovarăşii săi.
    – Voi l-aţi văzut fugind pe vale în sus; să ştiţi că nu se întoarce decât după ce veţi fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca să-i spună că stau de vorbă cu voi.
    – Aşa-i, zise Răuţ ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut de atunci.
    Lică simţi că şi-a pierdut pământul de sub picioare.
    – Pentru asta am să te ţin minte cât voi trăi, zise el privind aspru în faţa lui Ghiţă.
    – Nu umbla cu vrăjmăşie, răspunse Ghiţă apropiindu-se de dânsul, ci te gândeşte că, dacă nu m-ai prins astăzi, n-ai să mă prinzi cât vei trăi pe faţa pământului. Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.
    – Am zis eu că vreau să mi te fac slugă!? întrebă Lică, schimbându-şi deodată faţa.
    – Dacă n-ai zis şi nu vrei să zici, atunci haid’ să vorbim ca prieteni, îi zise Ghiţă dezgheţat! Să aduc vin şi să ne cinstim ca nişte oameni de bună înţelegere. Am eu atâta minte ca să înţeleg că nu pot sta la Moara cu noroc fără de a mă fi pus în înţelegere cu tine. Nu vreau să mă ţii numai de frică, ci umblu să intru la învoială cu tine. Sunt gata să-ţi fac pe plac: dar atunci să fii şi tu om cu minte şi să înţelegi că, dacă e să fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om cinstit şi stricat cu voi.
    – Aşa e! grăi Lică. Lumea – da, însă noi cum trebuie să te credem?
    – Cum mă veţi fi ştiind; să vedem, răspunse cârciumarul, întinzându-i mâna. Pe vrăjmaşul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte şi-l face tovarăş. Lică primi mâna.
    – Banii mi-i laşi, urmă Ghiţă cam cu jumătate de gură.
    – Adică îi iau cu mine, răspunse Lică; ce-i în mână nu-i minciună.
    – Dar să ştii că nu mă ţii legat cu ei, grăi Ghiţă şi plecă să aducă vin rece din pivniţă.
    – Asta a fost prostia mea, grăi Lică, după ce se văzu singur cu tovarăşii săi. Tot era mai bine să ascult de tine şi să ţin sluga la cârciumă.
    – Lasă, poate că e mai bine aşa! răspunse Răuţ.
    – Să vedem! grăi celălalt. Eu mă tem că ne ţine cu minciuna.
    – Asta e treaba mea! zise Lică, ridicându-şi capul.