• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Moara cu noroc

Ioan Savici

XII

– Nu te mâhni, dragul meu, grăi bătrâna adânc mişcată. Mă uit la faţa ta, mă uit la părul tău, şi nu mai întreb ce s-a întâmplat: văd eu c-a fost mare nenorocirea prin care ai trecut. Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva nenorocirea ta să-mi pară prea mică şi să-ţi fac o nedreptate, căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar zic să nu te mâhneşti: e norocul omului care a trecut prin o mare nenorocire, căci a scăpat de multe necazuri mici, care mistuie mai rău decât durerea.
    Ghiţă luă pe unul dintre copii şi-l sărută.
    – Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.
    – Lasă, Ghiţă, grăi Ana; noi şi toţi oamenii buni care te cunosc te ştim cine eşti şi ne mustrăm pentru gândurile rele ce ne vom fi făcut despre tine.
    – Nu asta e cinstea, întâmpină soţul. Cinstit nu e decât omul care a astupat gurile rele, pe care nimeni nu-l poate grăi de rău fără de a se da de ruşine; cinstea e sila pe care le-o faci oamenilor răi de a te socoti om între oameni. Eu nu mai pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor ăstora: „Tatăl vostru e un ticălos!“
    – Aşa e, răspunse bătrâna; multe trebuie să faci de dragul lumii, fiindcă e mare nenorocirea când te strici cu ea. Dar ce să-i faci? e aşa dată, şi nu altfel. Dacă te-ai stricat cu lumea, nu te mai găti de sărbătoare, ci stai acasă şi te pune să-ţi torci din fuiorul tău o cămaşă curată.
    – Da, dacă eşti muiere!
    – Muiere sau bărbat: om cu minte să fii!
    – Om cu minte? Hei! mult venin am adunat eu, şi mă credeam om cu minte, dar tot numai în mine l-am deşertat.
    – Da, mulţumită lui Dumnezeu că l-ai deşertat, grăi bătrâna.
    Şi bătrâna avea dreptate: Ghiţă trecuse în adevăr printr-un fel de prefacere.
    Nenorocirea îl făcuse mai îngăduitor şi mai mulţumit cu lumea în mijlocul căreia se afla. Odinioară el credea că omul poate să facă şi să desfacă; acum simţea că toate vin cu întâmplarea şi se mulţumea cu puţinul bine de care avuse parte. Astfel, îi părea bine când o vedea veselă pe Ana, care se bucura de capătul la care au ajuns lucrurile, fiindcă ele puteau să ajungă la un capăt şi mai rău.
    Apoi omul îşi caută, la amărăciune, el însuşi mângâierea. Încetul cu încetul, Ghiţă îşi puse tare şi tot mai tare de gând că mai stă pân’ la primăvară la Moara cu noroc, apoi îşi adună toată averea, îşi ia nevasta şi copiii şi se duce departe, unde nu-l cunoaşte nimeni, în fundul Banatului, ori chiar în ţară. „Şi, îşi zicea el, nu este cu putinţă că purtările bune să nu străbată cu vremea.“ Astfel, îşi dădea silinţa să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca şi când nu ar fi fost, şi să se piardă într-un viitor mai bun, pe care şi-l închipuia adeseori ca-n aievea.
    În puţinele zile petrecute în închisoare îi venise de sute de ori gândul să ucidă pe omul care-l pierduse şi nu o dată simţea în el că e prea slab spre a se stăpâni să nu-l ucidă, ci să-l omoare încetul cu încetul şi să-l ducă, precum ar fi dorit, de jumătate sfârşit, la spânzurători; acum parcă-i venea să-şi zică: „Dar ce-mi pasă!? cele făcute tot nu se mai pot desface“.
    „Lasă-l, săracul, cu păcatele lui“, zise el când îl văzu iar pe Lică Sămădăul, care veni câteva zile în urmă la Moara cu noroc. Iară Ana îl primi cu inima deschisă pe omul care vorbise atât de frumos în faţa judecătorilor şi prin a cărui cuminţie scăpase soţu-său de primejdia în care se afla.
    După ce stete vreun ceas de vorbă, Lică îşi desfăcu şerparul de la brâu, plin de bani, şi-l deşertă pe masă.
    Ghiţă, cuprins de o pornire pătimaşă, privi aspru în faţa lui.
    – De care sunt ăştia? întrebă el apăsând asupra vorbelor. De ai ovreului ori de ai domnişoarei?
    El credea că Lică se va cutremura în auzul acestor cuvinte; rămase ruşinat când acesta îi râse în faţă şi răspunse:
    – Şi de unii, şi de alţii; ca hoţ m-am împrumutat şi tot ca hoţ trebuie să şi plătesc.
    – Şi dacă mă prinde cineva cu ei?
    – Cine să te prindă? banii sunt bani şi tu eşti cârciumar: vin la tine fel de fel de oameni şi tu iei ce-ţi dă fiecare.
    – Şi dacă te-aş da eu de gol?
    – De asta nu mă tem, răspunse Lică. Ghiţă se ridică, scoase saltarul mesei, trase banii în el şi iar îl închise.
    – Vezi, acum eşti om cu minte, grăi Lică. De ce folos ţi-ar fi fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici el nu dorea să-i spui. Peste mintea mea tot nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, şadă la răcoare, dacă sunt proşti. Credeau, proştii, că eu îmi pun credinţa în nişte oameni pe care nu-i ţin destul de strâns legaţi şi că mă vor păgubi pe mine, dacă se vor duce cu Răuţ, ca să ia vreo sută de porci din turma mea: acum n-or să mai ia nici unul.
    Ghiţă suspină o dată. Era uimit de acest om atât de ager în răutatea sa şi se simţea uşurat când află că în nedreptatea legilor e o aspră ceartă dumnezeiască.
    – Dar cu femeia aceea ce-ai avut? întrebă el.
    – Ceea ce am cu tine, răspunse Lică rece. Am prins-o că are slăbiciune de aur şi de pietre scumpe şi am pus-o să vândă, ceea ce putea să facă fără de a cădea la bănuială. Dar muierea tot muiere rămâne: era să mă dea de gol, căci n-a avut inimă să vândă un lanţ, care-i plăcea, precum se vede, afară din seamăn.
    – Şi pentru asta tu ai stins patru suflete, grăi Ghiţă îngrozit. Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!
    – O simţi acum?! grăi sămădăul mulţumit. Ar fi trebuit să o simţi mai de mult şi să înţelegi că eu atât de mult mă tem de cearta legilor, încât frica îmi deschide minţile şi-mi luminează calea pe care umblu. E nebun acela care-mi zice, ca tine, că are să mă ducă la furci, pentru că mă face să bag mai bine de seamă. Înţelegi tu acum că acela care ţine cu mine nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire, pentru că, de ar fi mai nevinovat decât copilul de trei zile, tot îi frâng în cele din urmă gâtul. Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat; acum pot să merg lesne şi mai departe şi să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe mine.
    – Pentru ce, Lică!? pentru ce? strigă cârciumarul, cuprins de spaimă.
    – Nu zic că te duc, răspunse Lică domol: acu nu-mi vine la socoteală; am trebuinţă de un om ca tine. Zic numai că te pot duce dacă-mi stai în cale.
    – Plec mâine de aici, şi-mi dă pace.
    – Acu nu te las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri înaintea mea ca frunza de mesteacăn; acu vreau să stai aici!
    – Ce vrei cu mine?!
    – Ce vreau? grăi Lică râzând. Ghiţă! mulţi oameni au pierit la cârciuma asta şi li s-a găsit urma cale de două poşte de aici. De când eşti tu aici, n-a murit încă nici unul. Mă înţelegi?
    Ghiţă se ridică şi-l privi cu dispreţ.
    – Şi câtă vreme stau eu aici, n-are să moară nici unul, afară poate de mine! zise el hotărât.
    Lică iar se rânji la el.
    – Vorbeşti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceaţa păcatului, zise apoi aşezat. Poate că şi eu am vorbit odată aşa, nu ţin minte. Ştiu numai că mă aflam în strâmtorare când am ucis pe cel dintâi om: îmi pieriseră nişte porci din turmă şi-mi era ruşine să spui c-au pierit şi n-aveam bani să cumpăr alţii în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avânt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele când te hotărăşti odată să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi, când te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă, şi când ai adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie. Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine.
    – Îţi sunt tovarăş! grăi Ghiţă hotărât şi rece.
    – Nu te primesc! răspunse Lică tot atât de hotărât şi de rece. Pe om nu-l stăpâneşti decât cu păcatele lui, şi tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe faţă, caută-i slăbiciunea, fă-l să şi-o deie de gol şi faci cu el ce vrei, căci unul se mânie, altul se ruşinează, al treilea se zăpăceşte, dar nu e nici unul care nu-şi pierde bunul cumpăt şi mintea întreagă. E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu ştii niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mâine mai mică, şi când ai crede c-ai nimerit-o, dai greş: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol când lumea ţi-e mai dragă. Am păţit-o odată cu Pintea: n-o mai pat şi cu tine.
    – Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiţă cam cu jumătate de gură.
    – De femei, ba chiar mai rea decât aceasta, de o singură femeie.
    Ghiţă nu-i răspunse nimic, dar după ce Lică se depărtă, el îşi ridică amândouă mâinile asupra lui şi grăi pătruns de un singur gând: „Te crezi tu mai rău decât mine!? Să vedem! Te duc la spânzurătoare chiar dac-ar trebui să merg şi eu de hăţ cu tine“.