• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Hainele cele noi ale împăratului

de Hans-Christian Andersen

Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că  se  sfătuieşte  cu  miniştrii,  despre  el  mereu  se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.

Oraşul  era  plin  de  viaţă.  Veneau  o  mulţime  de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept  ţesători  şi  spuneau  că  ştiu  să  facă  o  stofă frumoasă  cum  nu  se  mai  afla  alta.  Nu  numai  că culorile  şi  desenele  erau  frumoase,  dar  ei  ziceau  că hainele  făcute  din  această  stofă  aveau  şi  o  însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

― Straşnice haine! ― s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le  au  şi  aş  putea  să  aflu  care  din  supuşii  mei  sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.

Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au  aşezat  şi  s-au  prefăcut  că  ţes,  dar  nu  ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de  cel  mai  bun,  dar  băgau  mătasea  şi  aurul  în buzunar  şi  lucrau  la  stativele  goale  până  noaptea târziu. „Oare  unde  or  fi  ajuns  cu  lucrul?”,  s-a  gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia  mai  întâi  să  trimită  pe  altul  să  vadă  cum  stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.

― Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să  judece  stofa,  fiindcă  e  înţelept  şi  nimeni  nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.

Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.

― Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? ― s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic! Dar n-a spus că nu vede.

Pehlivanii  l-au  rugat  să  vină  mai  aproape  şi  l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau  stativele,  care  erau  însă  goale.  Bietul  sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut.

„Oi fi eu prost? ― se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta  nu  trebuie  s-o  afle  nimeni.  N-oi  fi  bun  pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.”

― Ei, ce spuneţi? ― a întrebat un ţesător.

― Foarte frumos! ― a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.

― Ne pare bine  ― au zis ţesătorii şi au început să spună  ce  culori  sunt  şi  ce  fel  de  desen  are  stofa.

Sfetnicul  cel  bătrân  asculta  cu  luare-aminte  ca  să spună împăratului tot aşa, şi chiar aşa i-a şi spus.

Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.

Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot  aşa  de  vrednic,  ca  să  vadă  unde  au  ajuns  cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.

― Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? ― l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri.

„Prost   nu   sunt ―   se   gândi   sfetnicul.   Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.”

― E foarte frumoasă stofa ― a spus el împăratului.

Tot  oraşul  vorbea  de  stofa  asta  nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era  în  stative.  A  luat  cu  dânsul  tot  oameni  unul  şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi  s-a  dus  la  cei  doi  pehlivani  care  lucrau  din răsputeri,  dar  fără  nici  un  fir  de  aţă  în  războiul  de ţesut.

―  Ia  uitaţi-vă  ce  frumoasă  e!  ―  au  spus  cei  doi sfetnici.  Ce  desen,  ce  culori  minunate!  Şi  arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu.

„Ce  să  fie  oare?  ―  se  gândea  împăratul.  Nu  văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?”

― Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă ― a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!

Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele  goale.  Nu  voia  să  spună  că  nu  vede  nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: „O, ce  frumos!”.  Şi  toţi  l-au  sfătuit  să  se  îmbrace  cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care  tocmai  trebuia  să  aibă  loc  peste  câteva  zile. „Minunat, frumos, măreţ!”, spuneau toţi şi se bucurau grozav.  Împăratul  a  dat  celor  doi  pehlivani  câte  o decoraţie,  ca  să  şi-o  atârne  la  piept,  şi  titlul  de maestru ţesător al curţii imperiale.

În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au  culcat.  Au  aprins  şaisprezece  lămpi  şi  lumea putea  să-i  vadă  cum  lucrau  de  zor  să  isprăvească hainele  împăratului.  S-au  făcut  că  iau  stofă  de  la stative,  s-au  făcut  că  taie  cu  foarfecele,  pe  urmă  au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata”.

Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” şi aşa mai departe. „Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen  ―  spuneau  ei  ―  când  le  îmbraci  nici  nu  le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.”

― Da, da ― ziceau sfetnicii ― dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.

― Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace ― au spus pehlivanii ― vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.

Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i  pun  hainele  cele  noi  care  tocmai  erau  gata  şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.

― Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ― ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!

―  E  gata  afară  baldachinul  pentru  maiestatea voastră ―  a  spus  marele  maestru  de  ceremonii  al curţii.

― Sunt gata şi eu  ― a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele.

Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.

Împăratul  mergea  acum  sub  baldachin  şi  toţi oamenii  de  pe  străzi  şi  de  la  ferestre  spuneau:  „Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine  îi  vin!”  Nici  unul  nu  voia  să  spună  că  nu  vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.

―  Împăratul  e  dezbrăcat!  ―  a  spus  deodată  un copil.

― Asta-i vocea nevinovăţiei! ― a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.

 ― E dezbrăcat! ― a strigat tot poporul.

Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit:  „Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început”.

Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.

SFÂRŞIT