• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

Soldatul de plumb

de Hans-Christian Andersen

Erau odată douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi  erau  fraţi,  fiindcă  fuseseră  făcuţi  dintr-o  lingură veche. Ţineau puşca în mână şi fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roşie şi albastră. Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care şedeau, au fost cuvintele:

„Soldaţi  de  plumb!”  Cuvintele  acestea  le-a  rostit  un băieţaş  care  bătea  din  palme  de  bucurie.  Tocmai  îi primise  cadou  de  ziua  lui.  I-a  scos  şi  i-a  înşirat  pe masă. Toţi semănau leit între ei, unul singur era puţin mai  altfel:  avea  numai  un  picior,  pentru  că  fusese făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul; dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi să vedeţi îndată.

Pe  masa  pe  care  stăteau  ei  înşiraţi  mai  erau  o mulţime  de  jucării;  era  mai  cu  seamă  un  castel  de hârtie de toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe  umeri  o  panglică  subţire  şi  albastră,  chiar  ca  o broboadă.  Pe  broboadă,  drept  la  mijloc,  era  o  stea strălucitoare,  cât  faţa  ei  de  mare.  Fetiţa  stătea  cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi ridicase şi un  picior,  dar  aşa  de  sus  încât  departe  soldatul  de plumb nu vedea unde-i şi credea că fata are ca şi el numai un picior.

„Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine  ― se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”

Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea  mititică  şi  subţire,  care  stătea  mereu  într-un picior, fără să cadă.

Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din  casă  s-au  dus  la  culcare.  Şi  atunci,  cutia  cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la dânsa.

Deodată,  ceasul  a  bătut  douăsprezece  şi  poc!, capacul  tabacherei  s-a  deschis,  dar  în  tabacheră  nu era tutun, era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică!

― Ascultă, soldat de plumb ― a spus drăcuşorul ― mută-ţi ochii în altă parte!

Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit.

―  Bine,  ai  să  vezi  tu  mâine  dimineaţă  ―  a  spus drăcuşorul.

Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea ferestrei şi, deodată,  c-o  fi  fost  drăcuşorul,  c-o  fi  fost  vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul  în  sus  şi  s-a  înfipt  cu  chivăra  şi  cu  vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului.

Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: „Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.

Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de  la  o  vreme  turna  cu  găleata.  După  ce-a  trecut ploaia, au venit doi băieţi.

―  Ia  uite  ―  zise  unul  dintre  ei  ―  un  soldat  de plumb! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă!

 Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre  şi  i-au  dat  drumul  pe  apa  care  curgea  prin şanţul de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce umflată era apa şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace şi încolo şi câte o dată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea,  faţa  îi  era  nemişcată  şi  el  se  uita  drept înainte şi nu scăpa puşca din mână.

Deodată,  luntrea  a  intrat  pe  sub  un  podeţ.  Era întuneric chiar ca în cutie.

― Oare unde mă duc? ― se gândea el. Asta-i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este!

Deodată,  a  venit  un  şobolan  care  îşi  avea  casa acolo, sub podeţ.

―  Ai  paşaport?  ―  a  întrebat  şobolanul.  Arată-mi paşaportul.

Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umăr.

Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apă:

― Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul!

Apa  curgea  tot  mai  repede.  Soldatul  de  plumb  a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieşit pe sub  podeţ,  dar  deodată  a  auzit  un  vuiet  care  ar  fi speriat  şi  pe  un  om,  cât  de  viteaz.  Aici,  la  capătul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare;  pentru  soldatul  de  plumb  asta  era  tot  aşa  de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă.

Acuma  era  greu  de  tot.  Luntrea  a  ieşit  de  sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar  fi  putut  să  spună  că  a  clipit  măcar!  Luntrea  s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia   tot   mai   tare   se   desfăcea;   apa-i   ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, şi-n urechile lui răsuna un cântec:

Du-te la război, oştene,

Şi de moarte nu te teme!

Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă,  dar  n-a  ajuns  la  fund,  fiindcă,  chiar  în  clipa aceea, un peşte mare l-a înghiţit.

Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeţ  şi  era  aşa  de  strâmt  locul!  Soldatul  de  plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma la umăr. Peştele  umbla  încoace  şi  încolo  prin  apă  şi  se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare şi s-a auzit un glas strigând: „Uite soldatul de plumb!”

Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut  şi  acuma  ajunsese  în  bucătărie  pe  masă  şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a dus în casă; toţi cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise  pe  apă  până-n  pântecele  unui  peşte;  dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta.

L-au pus pe masă şi... să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma  în  odaia  în  care  stătuse  până  în  clipa  când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau   aceleaşi   jucării   şi   castelul   cel   frumos   cu dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într-un picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.

Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobă ― de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic  rău?  Dar  aici  desigur  că  tot  drăcuşorul  din tabacheră şi-a vârât coada.

Soldatul  de  plumb  stătea  acuma  pe  jeratic  şi  se simţea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el.

Culorile  i  se  şterseseră;  că  i  s-or  fi  şters  de zbuciumul   călătoriei   ori   de   atâtea   necazuri   care dăduseră peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un  picior,  fetiţa  se  uita  şi  ea  la  dânsul  şi  soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-a făcut curent şi dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el  decât  un  cocoloş  de  plumb  şi,  când  a  doua  zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobă, n-a mai găsit   din   el   decât   o   inimioară   de   plumb;   din dansatoarea  cea  drăgălaşă  nu  mai  rămăsese  decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.

SFÂRŞIT