• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

PRINŢ ŞI CERŞETOR

de Mark Twain

CAPITOLUL XXXIII

EDUARD REGE

Miles Hendon era destul de original înainte de a pătrunde în lumea de pe Podul Londrei, era şi mai mult când ieşi. Când a intrat, avea puţine parale; dar când a ieşit, nu mai avea deloc. Pungaşii de buzunare îl jupuiseră până la ultimul sfanţ. Dar asta n-ar fi fost mare lucru dacă ar fi găsit băiatul. Ca soldat, nu apucă, în vederea acestui lucru, un drum la întâmplare, ci se apucă să stabilească un plan de luptă.

Ce va face copilul? Unde se va duce? Desigur, hotărî Miles, se va întoarce la primul său culcuş, căci aşa e instinctul spiritelor bolnave, ca şi al celor sănătoase, de altfel, când sunt fără adăpost şi părăsite. Care a fost primul său culcuş? Zdrenţele sale, sinistra puş-lama care părea că-l cunoaşte şi se pretindea chiar tatăl lui, mă fac să cred că locuinţa lui trebuie să se găsească într-unul din cartierele cele mai sărace şi cele mai infecte ale Londrei.

Căutarea va fi ea grea sau lungă? Nu, ea trebuie să fie uşoară şi scurtă. Nu va căuta copilul, ci va căuta mulţimea lor. Într-o mulţime mare sau mică, mai curând sau mai târziu, va găsi sigur pe sărmanul prieten micuţ, căci, râioasa populaţie nu se va lăsa fără să petreacă chinuind copilul, care după obiceiul său, se va proclama rege. Atunci Hendon va burduşi pe vreunul din aceşti derbedei, îşi va lua copilul, îl va îngriji, îl va reconforta cu vorbe bune şi nu se va mai despărţi niciodată.

Miles se puse deci pe căutare. Timp de mai multe ore, parcurse uliţele şi străzile mizerabile, examinând numeroasele gloate; dar nicăieri, nici o urmă de băiat. Aceasta îl surprinse, dar nu-l descurajă. Planul său de luptă îi părea excelent. Singura greşeală în ce îl privea, era că războiul va fi destul de lung, pe când el îl sperase scurt. Când miji de ziuă, el bătuse multe drumuri şi cercetase multe gloate cu singurul rezultat că era oribil de obosit, că îi era foame şi îi era somn.

Ar fi vrut să dejuneze, dar cu ce să-şi plătească masa? Să cerşească pentru a şi le procura, nu-i intra în minte, cum nu-i intra în minte să umble fără sabie.

Putea să vândă o parte din îmbrăcăminte. Da, dar era tot aşa de uşor să găsească cumpărător pentru asemenea haine, cât de uşor era să găsească cumpărător pentru o boală. La amiază, circula încă printre mitocănimea care acum, urma cortegiul regal, crezând că spectacolul va fi atras, cu siguranţă pe tânărul său prieten, atins de nebunia măririlor.

Urmă, deci cortegiul în toate cotiturile sale prin Londra, până la „Abbaye", la Westminster. După ce fusese în câteva rânduri îmbrâncit în lumea strânsă pe tot parcursul, la sfârşit buimăcit şi perplex, se retrase la o parte, meditând la mijlocul de a-şi ameliora planul de luptă. Când se trezi din visul lui, îşi dădu seama că oraşul era departe în urmă şi că ziua creştea. Era la ţară aproape de râu, într-o regiune de ţinuturi rurale frumoase unde nu se găsea loc ce ar primi dezbrăcaţi şi zdrenţăroşi ca el. Frig nu era. Se întinse deci pe pământ în dosul unui gard pentru a se odihni şi a se gândi.

Somnul începu să-i amorţească simţurile, sunetul îndepărtat şi slab al tunurilor îi fâlfâia la ureche. Se gândea: „Noul rege e încoronat", şi... adormi... Cum mai mult de treizeci de ore nu se odihnise, nu se trezi decât în mijlocul dimineţii următoare. Se sculă, înţepenit, pe jumătate mort de foame, se spălă în râu, îşi îngreuna stomacul cu o cană de apă şi, târâş-grăbiş, se îndreptă spre Westminster, înjurându-se pe sine că a pierdut tot acest timp. Foamea îi sugeră, acum, un plan nou: Va încerca să regăsească pe bătrânul sir Humphrey Marlow, care i-ar împrumuta câteva parale, apoi... Dar, erau destule proiecte dintr-o dată, se va vedea restul pe urmă. Către orele unsprezece, era aproape de palat. O mulţime elegantă mergea în aceeaşi direcţie cu el. Ar fi vrut să treacă neobservat; dar costumul lui se opunea. Cercetă fizionomia acestor oameni sperând să găsească o inimă caritabilă care să-l anunţe, bătrânului locotenent, căci a încerca să pătrundă el însuşi în palat, era un lucru ce nici în vis nu era posibil. În acest moment, copilul de bătaie trecea. El se întoarse şi privi cu atenţie pe Miles Hendon zicând:

„Dacă nu e ăsta vagabondul de care e atât de îngrijorată Majestatea Sa, să fiu măgar, ceea ce nu mă va schimba deloc. El corespunde cu descrierea până şi  zdrenţele. Ar fi miracol, cu adevărat, ca Dumnezeu să fi făcut doi!"

Miles Hendon, îl scoase din perplexitate. El se întoarse cum face un om pe care cineva îl hipnotizează privindu-l fix de la spate şi găsind un interes viu în ochii copilului, făcu un pas către el şi îl întrebă:

- Văd că ieşiţi din palat; sunteţi de aici?

- Da, domnule.

Cunoaşteţi pe Sir Humphrey Marlow? Băiatul tresări şi gândi: „Doamne! Bătrânul meu tată decedat!" Apoi răspunse tare:

- Foarte bine, domnule.

- Bun. Este acasă?

- Da, zise băiatul care în minte-şi, adăuga: „în mormântul lui".

Aş putea să implor de la dumneavoastră favoarea de a mă anunţa şi a-l informa că aş dori să-i spun o vorbă la ureche?

- Voi face cu toată inima comisionul, domnule.

Atunci, spune-i că Miles Hendon, fiul lui Sir Richard, este aici. Vă voi fi foarte recunoscător, bunul meu băiat.

Copilul păru dezamăgit: „Regele nu-l numise aşa, îşi zise el. Dar asta nu face nimic, ăsta trebuie să fie fratele său geamăn şi va putea să aducă Majestăţii Sale noutăţi despre celălalt, şir... de nu ştiu cum". Şi îi zise lui Miles:

- Aşteptaţi aici, un moment, domnule, vă voi aduce o vorbă.

Hendon se duse în locul indicat: era un fel de adâncitură săpată în peretele palatului, cu o bancă de piatră care servea de adăpost sentinelelor pe vreme rea.

Se aşezase în voie când câţiva halebardieri, conduşi de un ofiţer trecură pe acolo. Ofiţerul îl zări, îşi opri oamenii şi ordonă lui Hendon să iasă.

Acesta se supuse şi fu, deodată înhăţat ca individ suspect ce dă târcoale pentru a jefui incinta palatului. Lucrurile începeau să se strice. Săracul Miles, voia să se explice, dar ofiţerul îi impuse, brutal, să tacă şi ordonă soldaţilor să-l dezarmeze şj să-l percheziţioneze. Nu se găsi nimic în afară de o hârtie.

Ofiţerul o deschise şi Hendon surâse când recunoscu labele de muşte ale micului său amic pierdut, trase în acea zi tristă de la Hendon Hali. Figura ofiţerului se întunecă la această citire, în timp ce aceea a lui Miles răspândea raze, ascultându-l.

- Un alt pretendent la coroană! strigă ofiţerul.

- Într-adevăr se înmulţesc ca iepurii de casă, azi. Luaţi acest ticălos şi păziţi-l să nu scape. Eu mă duc să duc această preţioasă hârtie şi să fac să i-o remită Regelui.

Plecă alergând, lăsând pe prizonier în mâinile halebardierilor. „Soarta mea blestemată e pe sfârşite, murmură Hendon, căci, desigur, voi fi spânzurat pentru acest petec de scrisoare. Şi, ce va deveni sărmanul meu copil? Ah! Măcar dacă Dumnezeu ar şti!"

Puţin după aceea ofiţerul reveni alergând încă mai iute. Ordonă soldaţilor să dea drumul prizonierului şi să-i aducă sabia, salutându-l respectuos, îi zise:

- Vă rog, domnule, fiţi bun şi mă urmaţi.

Hendon îl urmă, zicându-şi mereu: „Dacă nu eram în drum spre moarte şi judecată şi nu aveam nevoie de a economisi un păcat, i-aş suci gâtul pentru acest fel de a-şi bate joc de oameni".

Traversară amândoi o curte plină de lume şi ajunseră la o intrare principală a palatului.

Urcară o scară largă între o lume de condiţie înaltă şi, la urmă, Hendon fu introdus într-o sală largă unde i se croi o trecere prin mijlocul adunării de nobilităţi ale Angliei. Atunci, nobilul care îl condusese se înclină, îi recomandă să se descopere şi îl lăsă în picioare în mijlocul sălii, obiect al tuturor privirilor, al încreţirilor de sprâncene indignate şi al zâmbetelor amuzate şi batjocoritoare.

Tânărul Rege şedea sub un baldachin la cinci paşi de acolo. Cu capul aplecat într-o parte el discuta cu unul din acei oameni asemănători cu păsările din paradis, ce se cheamă un Duce.

Hendon observă că era destul de penibil să fie condamnat la moarte în plină forţă a vârstei, fără să fi suferit pe deasupra această umilire.

El dorea ca Regele s-o termine cât mai repede cu el.

Câte unele din minunatele persoane, din apropierea lui, deveneau aproape agresive, în acest moment, Regele ridică, neglijent, capul şi Hendon putu să-i vadă faţa. Această vedere fu gata să-i oprească suflarea, în fine, murmură: „Oh! Prinţul Regatului Visurilor şi Umbrelor, pe tronul său!" Apoi, luându-şi ochii de pe tânăra faţă şi plimbându-i pe strălucitoarea asistenţă, din splendida sală, adăugă: „Dar e real, e absolut real. Nu ăsta nu e un vis!"

Privi din nou pe Rege şi gândi: „Oare să fie un vis... sau este adevăratul suveran al Angliei şi nu Tom, sărmanul nebun pe care l-am strâns eu de pe drumuri? Cine îmi poate rezolva această enigmă?" deodată o idee luminoasă îi trecu prin minte. Merse până la zid, luă un scaun, îl duse în locul unde şezuse în picioare până acum, şi se aşeză.

Un murmur de indignare se ridică. O mână vârtoasă i se opri pe umăr şi o voce exclamă:

- Sus, saltimbanc neruşinat, care îndrăzneşti să stai jos în prezenţa Regelui!

Acest incident, atrase atenţia Majestătii Sale, care ridică mâna şi strigă:

- Nu-l atingeţi! E în dreptul său.

Curtenii se dădură înapoi stupefiaţi. Regele înainta:

- Ascultaţi toţi, lady, lorzi şi nobili: acest om este servitorul meu credincios şi drag, Miles Hendon, a cărui vitează sabie a salvat pe prinţ de suferinţe şi poate de moarte. Pentru acest fapt, el este făcut Cavaler prin voinţa Regelui! Ascultaţi încă: Pentru acest foarte mare serviciu, de a fi apărat pe suveranul său de ruşinea biciuirii pe care a suferit-o în locul său, el este pair al Angliei, conte de Kent şi va primi bunurile şi titlurile aferente acestor demnităţi, în plus privilegiul pe care el s-a prevalat cu dreptate îi aparţine prin valoare regală, căci am ordonat ca şefii familiei sale să aibe în viitor privilegiul de a sta jos în prezenţa Regelui Angliei din generaţie în generaţie atâta timp cât va trăi coroana. Să nu-l atingă nimeni!

Două persoane sosite de la ţară în chiar acea dimineaţă şi care, în aceste împrejurări pătrunseră în sală şi ascultau aceste cuvinte, priviră pe Rege, apoi momâia pentru speriat vrăbiile, apoi din nou pe Rege, cu o veritabilă încremenire. Era Sir Hughes cu Lady Edith.

Dar noul conte nu-i vedea. El fixă o privire entuziastă asupra Regelui şi îi zise: „Ah, la dracu! E săracul meu, este lunaticul meu! E el pe care vroiam să-l ameţesc cu locuinţa mea de şaptezeci de odăi şi de douăzeci şi şapte de servitori! El, care, gândeam, n-avusese niciodată decât zdrenţe ca îmbrăcăminte, lovituri de picior drept mângâiere, frimituri drept hrană! Pe el îl adoptasem şi vroiam să-l cresc cu demnitate! Bine că n-am un sac spre a-mi ascunde capul!

Revenit, deodată la conştiinţa datoriilor sale, se aşeză în genunchi, cu mâinile în cele ale Regelui şi îi jură credinţă, mulţumind cu omagiu pentru prosperitate şi pentru titluri.

După aceea se sculă şi se dădu respectuos la o parte, obiect al tuturor privirilor şi al invidiei.

Atunci, regele zări pe Şir Hughes şi pronunţă cu o voce mânioasă şi cu ochii strălucitori:

- Ridicaţi acestui bandit titlurile şi bunurile pe care le-a uzurpat! Să fie aruncat în închisoare şi să fie ţinut până când eu voi dispune de soarta lui.

Ex-Sir Hughes fu ridicat.

O mişcare se făcu atunci, în cealaltă extremitate a sălii. Asistenţa se da în lături şi Tom Canty îmbrăcat cu sobrietate şi eleganţă, mergea printre aceste ziduri vii urmat de un aprod, îngenunche în faţa Regelui; iar acesta zise:

- Am învăţat istoria acestor câteva săptămâni şi sunt mulţumit de tine. Ai guvernat regatul cu o demnitate şi o clemenţă, cu adevărat regale...

- Ţi-ai găsit mama şi surorile? Bine. Vom avea grijă de ele; iar tatăl tău va fi spânzurat dacă doreşti şi dacă legea o permite. Să ştiţi voi toţi care mă ascultaţi că începând de azi, toţi copiii din spitalul lui Christ vor primi hrană pentru inimă şi spirit tot aşa cum primesc pe cea pentru corp; iar băiatul acesta, va rămâne şi va ocupa toată viaţa lui, primul loc în corpul onorabil al guvernatorilor acelor copii. Pentru faptul că el a domnit, se înţelege că i se datoresc omagii particulare.

- Binevoiţi, deci, a constata ce costum poartă şi să ştiţi că nimeni altcineva nu va avea dreptul să poarte unul la fel, căci acest costum va aminti poporului că el a fost rege pentru un timp şi nimeni nu va lipsi să-i mărturisească respect după cum nu va omite să-l salute. El e sub protecţia tronului şi sub supravegherea Coroanei. Va fi cunoscut sub titlul glorios de Pupil al Regelui!

Mândru şi fericit, Tom Canty se ridică, sărută mâna Regelui şi se retrase. Fără să piardă o clipă el alergă acasă la mama lui pentru a-i povesti, ca şi surorilor lui, Nan şi Bet, tot ce se petrecuse şi să le dea bucuria acestei noutăţi.