• Povesti audio
• Diafilme

• Biblioteca

• Matematica

• Diverse

PRINŢ ŞI CERŞETOR

de Mark Twain

CAPITOLUL III

ÎNTÂLNIREA LUI TOM CU PRINŢUL

 

Tom se deşteptă înfometat şi ieşi din casă cu foamea şi cu gândurile sale încă zăpăcite de splendoarea visului de noapte.

Rătăci încolo şi încoace prin oraş, fără să privească pe unde îl duceau paşii, nici ceea ce se petrecea în jurul lui.

Lumea îl îmbrâncea, unii îl înjurau, dar el răpit de himera gândurilor lui nu băga nimic în seamă. Astfel ajunse la Temple Bar. Niciodată nu mersese atât de departe în această direcţie. Se opri, se reculese un moment, apoi se lăsă din nou pradă visului şi, fără să bage de seamă, se găsi în afară de zidurile Londrei. Ştrandul nu mai era un drum vecinal, ci era considerat ca o stradă deşi era rău clădită, fiindcă dacă avea un număr destul de mare de case pe o parte, pe cealaltă nu avea decât câteva edificii mari, palate aparţinând familiilor bogate, cu frumoase parcuri vaste, coborând până la fluviu; terenuri care sunt astăzi acoperite în întregime de uriaşe stabilimente făcute din piatră şi cărămidă. Tom, ajunse atunci la Charing Willage şi se odihni lângă frumoasa cruce înălţată acolo de un rege deposedat pe vremuri. După aceea, căscând gura, coborî drumul frumos, trecu prin faţa maiestuosului palat al marelui cardinal şi, puţin mai încolo, ajunse în faţa unui palat şi mai mare şi mai frumos, Wesminster. Tom privi cu uimire construcţia enormă, cu aripile larg deschise, ameninţătoare bastioane, foişoarele, portalul larg de piatră cu grilajul lui aurit, împodobit cu lei de granit enormi şi alte semne şi  embleme ale regalităţii engleze. Dorinţa inimii sale, urma ea, în sfârşit, să fie satisfăcută? Era, oare, cu adevărat, palatul regelui? Nu putea el să spere dacă cerul ar fi vrut-o, să vadă acum un prinţ, un prinţ în carne şi oase?

La fiecare parte a grilajului aurit, şedea câte o statuie vie, adică un soldat înţepenit, imobil, acoperit din cap până-n picioare de o strălucitoare armură de oţel.

Oamenii de la ţară şi chiar de la oraş staţionau la o distanţă respectuoasă, aşteptând ocazia să zărească câte ceva din pompa regală. Trăsuri superbe cu personaje strălucitoare în interior şi cu lachei ca din poveşti pe scară, intrau şi ieşeau prin mai multe porţi ale curţii. Sărmanul Tom se apropiase încet, timid, până la santinele, bătându-i inima, cu o licărire de speranţă, când deodată zări prin grilajul aurit un spectacol care era să-i scoată un strigăt de bucurie. De cealaltă parte a grilajului, era un băiat drăguţ, pârlit de soare, înnegrit de sporturi şi de exerciţii în aer liber. Veşmintele lui de mătase şi şaten, erau împodobite cu obiecte scânteietoare; purta la şold o săbioară şi un pumnal, încrustate cu pietre preţioase; era încălţat cu ghete cu tocul roşu; pe cap avea o căciulită elegantă, stacojie, împodobită cu pene ce atârnau în jos, prinse într-o piatră mare de preţ. Mai mulţi curteni, ameţitori prin ţinuta lor, probabil oamenii lui personali, şedeau în jurul său. O! Era un prinţ, un prinţ adevărat, un prinţ viu, fără nici o îndoială, aşa că rugăciunea sărmanului copil fusese, în sfârşit, ascultată.

De emoţie, suflarea lui Tom devenise rapidă şi scurtă, iar ochii i se mărită de uimire şi de bucurie, îndată, în el, se născu dorinţa de a fi cu totul aproape de prinţ, de a putea să-l privească bine în faţă. Fără să ştie cum se făcu, faţa lui se găsi lipită de grilaj, în momentul acela, chiar, un soldat îl înlătură cu bruscheţe şi îl azvârli în mijlocul mulţimii aiurite de ţărani şi de trândavi ai Londrei strigând:

-Cară-te, caraghiosule!

Mulţimea aplaudase şi izbucnise în râs; dar tânărul prinţ izbucni de mânie. Cu sângele la cap, cu ochii strălucitori de indignare, strigă:

- Cum îndrăzneşti să maltratezi, astfel, în prezenţa mea, pe acest micuţ sărman! Cum îndrăzneşti să ridici mâna asupra unui supus al Regelui, tatăl meu, fie acela cât de mic? Să se deschidă poarta şi să intre.

Atunci se văzu cât de nestatornică e mulţimea. Pălării şi şepci, zburară în aer... Din toate piepturile izbucni strigătul: „Trăiască Prinţul de Galles!"

Santinelele prezentară armele, porţile se întoarseră în ţâţâni. Micul principe -parodie -din Offal Court, se repezi, cu zdrenţele în vânt, spre adevăratul prinţ de Westminster, căruia îi întinse mâna.

- Pari obosit şi înfometat, îi zise Eduard Tudor. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine.

O jumătate duzină de oameni de serviciu se repezi să facă nu ştiu ce, dar, evident, numai pentru a se amesteca unde nu-i fierbea oala. Un gest, cu adevărat regal, îi puse la locul lor, oprindu-i pironiţi pe loc, ca nişte statui. Eduard, conduse pe Tom într-o încăpere somptuoasă, care, i se păruse că e cabinetul lui de lucru. Porunci, apoi, să se aducă un prânz atât de copios cum nu mai văzuse niciodată Tom, decât, poate în cărti. Prinţul, cu toată delicateţea care sta bine rangului şi educaţiei sale, concedie pe servitori pentru a nu mări încurcătura umilului său oaspete, expunându-l la cuvintele lor răutăcioase când va ieşi, apoi se aşeză lângă el şi începu să-l întrebe în timp ce Tom mânca:

- Cum te numeşti, micuţule?

- Tom Canty, vă rog, Alteţă.

- Curios nume! Unde locuieşti?

-În oraş, Alteţă, în Offal Court, la capătul lui Pudding Lane.

- Offal Court? Caraghios nume şi ăsta! Ai părinţi?

- Părinţi? Da, Alteţă, am tată şi mamă; apoi am şi bunică; dar n-o iubesc, Dumnezeu să mă ierte, pe urmă, am două surori gemene, Bet şi Nan.

- Nu o iubeşti pe bunica ta? Nu e bună cu tine, cum văd.

- Nici cu mine, Alteţă, nici cu altii. Are inimă rea şi face rău la toată lumea, cât e ziua de mare.

- Se poartă rău cu tine?

- Câteodată încetează, atunci când doarme sau când nu mai poate de beată; dar îndată ce se trezeşte, îmi cere socoteala banilor cerşiţi şi, atunci nu stă cu mâinile în sân.

O străfulgerare trecu prin ochii micuţului prinţ:

- Şi, te bate, spui? întrebă el. -O! Da, Alteţă!

- Să te bată pe tine, aşa de delicat şi mic, cum eşti... Ascultă: înainte de a se lăsa noaptea, bunica ta va fi închisă la Tour. Regele, tatăl meu...

- Uitati, Alteţă, că suntem nişte sărăcii şi că în chisoarea Tour nu e decât pentru marii regatului.

- Este adevărat. Nu m-am gândit. Voi vedea ce e de făcut pentru a o pedepsi. Şi, tatăl tău e bun cu tine?

- Ca şi bunica, Alteţă.

- Toti părinţii se aseamănă, pare-se. Al meu n-are nici el atitudine prea tandră. Are mână grea când loveste; dar pe mine nu mă bate. E adevărat că mă ţine, în vorbe aspre. Dar mama ta?

- Mama mea este foarte bună Alteţă; ea nu-mi face nici necazuri nici rău. Iar Nan şi Bet, de asemenea sunt bune.

- Ce vârstă au ele?

- Cincisprezece, Alteţă.

- Lady Elisabeth, sora mea, are patrusprezece şi Lady Grey, verişoara mea, are vârsta mea; şi ea e foar te drăguţă şi amabilă; dar sora mea Lady Mary cu mimica ei totdeauna posomorâtă şi... Spune-mi, surorile tale opresc pe subretele  lor de a surâde pentru că e un păcat care ar cauza pierderea sufletelor lor?

- Subretele lor? Oh! Alteţă, credeţi că ele au subrete?

Principele contemplă grav pe mica sărăcie, apoi zise:

- Şi de ce nu? Cine le dezbracă atunci când se culcă? Cine le îmbracă atunci când se scoală?

- Nimeni, Alteţă. Vreţi să-şi scoată rochiile şi să se culce goale, ca animalele?

- Să scoată rochiile! N-au decât câte una?

- Ah! Bunul meu senior, ce ar face cu câte două? Ele n-au decât două trupuri.

- Toată afacerea asta este foarte caraghioasă, foarte surprinzătoare. Iartă-mă, n-am vrut să-mi bat joc de tine. Bunele tale surori, Nan şi Bet, vor avea rochii şi subrete, cât mai repede. Casierul meu se va îngriji de aceasta. Vorbeşti bine, sinceritatea ta îmi place. Eşti instruit?

- Nu ştiu, Alteţă. Un preot cumsecade, care se numeşte Părintele Andrews, m-a lăsat să citesc cărţile sale.

- Cunoşti latina?

- Puţin, Alteţă; nu prea bine, abia încep.

- Continuă s-o înveţi, micutulle, nu sunt grele decât primele reguli. Greaca dă mai multă bătaie de cap. Pentru Lady Elisabeth şi verişoara mea, aceste două limbi şi celelalte nu sunt decât un joc. Dacă le-ai auzi!... Dar vorbeşte-mi de Offal Court, se petrece acolo?

- Oh! Da, bine de tot când nu îţi este foame. E teatru de păpuşi şi pe urmă sunt maimuţele: sunt aşa de caraghioase şi bine dresate! Apoi se joacă piese în care se trag focuri de armă: se bat şi toată lumea este omorâtă. Să vezi ce frumos este şi toate acestea nu costă decât o para, dar n-ai întotdeauna o para, căci e greu de câştigat bunul meu senior.

- Şi apoi?

- La Offal Court în joaca noastră noi ne luptăm cu bastoanele cum fac cei ce se exercită.

Prinţul deschisese ochii mari.

- E adevărat, asta trebuie să fie tare distractiv. Şi pe urmă?

- Şi pe urmă, sunt alergările pentru a vedea care soseşte primul.

- O! Cât mi-ar plăcea şi mie! Şi apoi?

- Şi apoi, Alteţă, vara intrăm în apă, înotăm în canale şi în Tamisa; apoi scufundăm pe alţii în apă, aruncăm apă pe ei, în plină faţă, strigăm, sărim, ne dăm peste cap şi pe urmă...

- O! Aş da regatul tatălui meu pentru a vedea aceasta măcar o dată. Şi pe urmă?

- Jucăm, cântăm în jurul Pomului de Mai, în Cheapside. Ne jucăm în nisip. Facem grămezi mari şi ne îngropăm. Şi după aceea sunt plăcintele de noroi. O! Noroiul, nu e nimic mai plăcut; ne bălăcim şi ne tăvălim prin noroi.

- Taci, odată, mă faci să-mi lase gura apă. Dacă aş putea! O! Dar măcar numai o dată, o singură dată, să mă îmbrac ca tine, să alerg cu picioarele goale, să tropăi, să mă rostogolesc în noroi, fără ca nimeni să mă împiedice, fără ca nimeni să-mi zică ceva, mi se pare că aş sacrifica coroana.

- Şi eu, vai! Dacă aş putea măcar o singură dată, numai o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu...

- Ai vrea?... S-a făcut... Scoate-ti zdrenţele şi îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva.

Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al săracilor era gătit cu splendidul costum regal.

Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! Miracol: s-ar fi putut spune că nici o schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se oglindiră unul în celălalt, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârşit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea.

- Hai? zise el, ce ţi se pare?

- Ah! Rog pe Alteţa voastră să nu mă oblige a răspunde. Un supus umil ca mine n-ar putea răspunde.

- Nu îndrăzneşti; ei bine, voi îndrăzni eu! Tu ai părul meu, ochii mei, vocea mea, gestul meu, talia mea, înfăţişarea mea, figura mea, trăsăturile mele. Dacă am fi goi amândoi, nu există om care ar putea să spună că tu eşti Tom Canty sau dacă sunt eu Prinţul de Galles, ori invers. Acum când am hainele tale mi se pare că simt loviturile ce ţi-a dat această brută de soldat. Arată-mi mâna, nu este amorţită?

- O! Nu e nimic... Alteţa voastră ştie că sărmanul soldat...

- Taci! Este o ruşine, o cruzime! strigă micul prinţ bătând în parchet cu piciorul său gol. Dacă regele... Nu te urni de aici până nu mă întorc. Vreau eu.

- El puse repede mâna şi ascunse un obiect, fără îndoială, de mare importanţă, care se găsea pe masă, apoi o luă spre poartă şi alergă traversând curţile palatului, în zdrenţe, cu faţa îmbujorată, cu ochii scânteietori. Ajuns la poarta cea mare, el apucă de bare şi încercă să deschidă.

- Deschideţi, deschideţi poarta! Soldatul care maltratase pe Tom se grăbi să se supună, dar cum prinţul trecea pragul porţii aproape sufocându-se de o mânie regală, soldatul, cu o lovitură puternică aplicată după ureche, îl trimise de-a berbeleacul în stradă şi zise:

- Na, sămânţă de cerşetor, fiindcă ai făcut să mă certe Alteţa Sa regală.

Lumea hohoti în râs. Prinţul se sculă şi cu mândrie strigă la santinelă:

- Sunt prinţul de Galles. Persoana mea este sfântă şi vei fi spânzurat pentru că ai pus mâna pe mine!

Soldatul, prezentând arma cu baioneta strigă batjocoritor:

- Salut, pe graţioasa Voastră Alteţă Regală! Apoi răutăcios:

- Ia-o la picior, cerşetor murdar!

Atunci, lumea batjocoritoare înconjură pe sărmanul prinţ şi îl împinse până în josul străzii sub vuietul şi strigătul: „Faceţi loc, Alteţei Sale Regale! Loc Prinţului de Galles."